Acesta este primul roman scris de Huxley pe care l-am citit și recunosc că sunt puțin dezamăgită. De la bun început, stilul de scriere mi-a adus puțin aminte de Fowles (Mantisa), cât și poate de alți autori neidentificați încă. Cert e că nu mi s-a părut vreo revelație în ceea ce privește originalitatea și cu atât mai puțin în privința narațiunii și a deznodământului, care m-a lăsat pur și simplu cu ochii în soare. Am râs totuși la ultima frază.
În cele 200 de pagini ale ediției din imagine aflăm povestea familiei Maartens prin intermediul lui John Rivers, fostul discipol al genialului Henry. Ajunși la bătrânețe, John și amicul său stau de vorbă în Ajunul Crăciunului și astfel ne întoarcem cu multe decenii în timp pentru a-i cunoaște pe Henry (geniul), Katy (zeița) și cei doi copii ai lor, Ruth și Timmy. John era pe vremea aceea un tânăr abia scăpat din mâinile mamei sale extrem de habotnice, fapt care-l conduce către un drum plin de confuzie în ceea ce privește relația dintre femei și bărbați, un drum care-i impune multe bariere și limite mintale și sufletești. Treptat, acesta ajunge să se îndrăgostească de Katy, mult mai tânăra soție a maestrului său, ce-i pare a fi olimpiană și îmbibată în puteri magice.
Povestea nu ajunge să fie una despre moralitate, ci mai degrabă una despre depășirea acesteia, ceva “dincolo de bine și de rău” cum menționează la un moment dat și naratorul nostru, citându-l pe Nietzsche și povestit despre sinele său de douăzeci de ani. Se mai vorbește și despre Predestinare, chiar dacă acest termen e menționat abia la sfârșit, însă vine ca un element de legătură între intrigă și un deznodământ tragic. “Așa au fost lucrurile menite să fie, vedeți bine de ce” pare a fi mesajul romanului sau, mai degrabă, lucrul pe care și-l spune la bătrânețe John Rivers sieși pentru a găsi un sens concret în toată povestea depănată. De ce este Henry Maartens un geniu? Pentru că este un inovator al științei, un om cu un intelect sclipitor care însă este pe atât de nepriceput la a fi uman, a-și exprima emoțiile față de proprii copii și a-și trăi propriile stări de vulnerabilitate. De la bun început, cumva, mi-a adus aminte de Henry Miller sau, mai degrabă, de versiunea acestuia în mintea lui Anais Nin. De ce este Katy Maartens o zeiță? Probabil pentru ușurința cu care pare a trece prin toate greutățile vieții, două dintre ele fiind în sfera morții. Aici m-am “supărat” puțin pe autor, pentru că nu reușesc să văd în această carte mai mult de o romantizare ieftină a unei situații cât se poate de banale. Poate că în Lumea Cealaltă, despre care menționează Rivers de câteva ori, Katy are într-adevăr niște puteri feminine ascunse care îi completează frumusețea fizică, dar, în aceeași măsură, poate este doar prima femeie pe care tânărul virginal John a întâlnit-o după mama sa. Această a doua variantă distruge o mare parte din vraja poveștii și a titlului oferit.
A fost o carte captivantă, ușor de citit, cu referințe filosofice și literare și un strop de suspans. Pentru mine a fost doar atât. M-am regăsit mai degrabă în perfidia, dacă poate fi numită așa, lui Katy, decât în misoginismul voalat a lui John. Probleme tip “slut-shaming” apar adeseori în volum, însă se vorbește mai degrabă despre pângărire în sens religios, nu trivial. Cum spuneam, cred că este o încercare de a vedea dincolo de limitele moralității, dar nu și dincolo de limitele propriului destin. “Nimic nu e ca la carte” este o altă concluzie la care ajunge Rivers, arătând către colecția lui de volume aparținând lui Jung și Freud. Romanul începe cu teoria lui despre cum realitatea are nevoie să fie înfrumusețată prin ficțiune, prin urmare, atât biografiile, cât și psihologia devin într-o oarecare măsură ficțiuni pentru el. Poate acesta este motivul pentru care se hotărăște să-i spună întregul adevăr prietenului său în ceea ce privește viața și moartea lui Henry Maartens, chiar și având în minte că informațiile pot ajunge tot într-o carte.
Structura în sine este una frumoasă, tehnica impecabilă a unui mare scriitor, evident, dar nimic de aici nu a reușit să mă apropie de vreun adevăr fundamental sau de vreo parte autentică, unică și irepetabilă a lui Huxley – cel puțin nu cred asta, momentan. Deseori Rivers se lansează în lungi explicații comparative, metafore, pentru a-și exprima viziunea despre lume; în mod indirect, dar aproape sigur, putem presupune că e chiar viziunea împărtășită de autor în sine. Nu m-a atins, nu a rezonat și nici nu cred că va lăsa vreo urmă literară-n mine. Asta nu înseamnă, desigur, că nu sunt curioasă să citesc și celelalte cărți ale lui Huxley în viitor. Nu știu ce mă fac dacă Punct contrapunct va fi la fel de “mult zgomot pentru nimic” precum romanul acesta.
