Cristina Boncea

Încă o dată mi-a fost confirmat faptul că Salinger este unul dintre autorii mei preferați și unul dintre cei mai geniali pe care i-am citit vreodată. Am aflat pe parcurs cât de strâns legate sunt povestirile lui de viața sa personală, așa că am citit în paralel vreo o sută de pagini din biografia scrisă de David Shields și Shane Salerno – Salinger. După fiecare dintre cele nouă povestiri citite am simțit nevoia de a căuta analiza literară a acestora pe internet, însă autorul are darul (ce trebuie să aparțină oricărui mare scriitor) de a putea fi înțeles la nivel spiritual și fără logos sau vreun alt fel de research extern. Cu toate acestea, demistificându-i povestirile în paralel cu propria viață și credințe, m-am simțit mult mai apropiată de autor și simt că nu m-aș plictisi vreodată să citesc despre el și toate evenimentele care l-au inspirat, deseori în mod brutal, să lase în urmă cele mari patru cărți ale sale. Am decis așadar să vorbesc despre fiecare povestire în parte, deși ele formează un soi de întreg, o poveste de la început până la sfârșit. Multe dintre ele diferă foarte mult ca stil și niciuna nu vorbește despre aceeași dilemă ca cealaltă, lucru ideal atunci când citești o carte de povestiri, zic eu.

ATENȚIE! Urmează spoilere pe alocuri.

O zi desăvârșită pentru peștii-banană

Prima poveste este foarte scurtă și se întinde doar pe vreo douăzeci de pagini. Aici se îmbină, probabil, inocența omului care n-a fost la război, inocența copilului, și PTSD fostului soldat care se simte complet detașat de lumea exterioară. Singurul fel prin care mai poate lua contact cu natura umană în splendoarea ei este această interacțiune cu un copil inocent. Personajul principal este chiar Seymour Glass, unul din membrii „de bază” ai familiei Glass, creația centrală a lui Salinger din punctul meu de vedere. Celălalt participant este Sybil, o fetiță cu care Seymour se joacă pe plajă, încercând să captureze așa numiții pești-banană din ocean. Sfârșitul poveștii este exact un moment opus acestei inocențe, care te zguduie și te trezește la o realitate crudă, cum era sau poate nu de așteptat în acest caz. Cu siguranță pe Salinger îl caracterizează acest gen de finaluri. Vom vorbi mai departe despre circularitatea volumului, care începe și se termină cu o moarte.

Sărmana gleznă scrântită

Această poveste ne este mai apropiată, mai cotidiană, și totuși ascunde în ea un adevăr trist și universal valabil. Personajele de bază sunt două femei, Eloise și Mary Jane, care-și petrec după-amiaza împreună la un pahar de vorbă. Povestea principală pe care cele două o dezbat până-n miez de noapte îl are în vedere pe un bărbat de care Eloise fusese îndrăgostită cu ani în urmă, un soldat. De aici și titlul povestirii, vorbele fiind unele adresate de către Walt către Eloise atunci când își scrântise glezna alergând după autobuz. Finalul este marcat de o interacțiune dintre Eloise și fiica sa, Ramona, care avea un prieten imaginar, cumva întocmai ca și mama ei. Eu am simțit că e vorba despre durerea unei iubiri pierdute și transmiterea acesteia către următoarea generație. Eloise încearcă într-un fel să se „mântuiască” sau să „repare” aceste simțăminte prin schimbarea comportamentului față de fiica sa, la care detestă același lucru pe care-l disprețuiește și la sine. Adevărul despre care vorbeam la început este tocmai acela de a nu putea schimba de durerea unui fapt ireparabil și tragic și de a-l transmite mai departe către urmașii tăi.

Chiar înaintea războiului cu eschimoșii

Mi-a plăcut foarte mult trecerea către această povestire care iarăși provine dintr-o realitate imediată, o experiență pe care ar putea-o trăi oricare dintre noi. Personajele principale sunt tot de sex feminin, doar că mult mai tinere, două adolescente – Ginnie și Selena. După o partidă de tenis, Ginnie este supărată pe Selena pentru că nu cotiza la plata taxiului către casă, așa că prietena ei o invită acasă la ea pentru a-i înapoia banii. Ajunse acolo, Selenase duce în camera mamei sale bolnave pentru a-i solicita banii respectivi, iar Ginnie este lăsată singură în sufragerie împreună cu fratele acesteia și un prieten de-al lui mai mare. Titlul face referință la un viitor război cu eschimoșii unde Eric, fratele Selenei, ar vrea să se ducă la luptă, însă are probleme cu inima, iar Ginnie încearcă să-l convingă că nu e o idee bună. Când apare și prietenul lui Eric în peisaj pare a fi o coliziune între două lumi, bazat pe lucrurile despre care vorbește acesta în contrast cu inocența lui Ginnie și motivul venirii sale acolo. Cei doi băieți vorbesc despre război în timp ce aceasta făcuse caz pentru o sumă infimă de bani pentru taxi. Într-un final, Ginnie nu-și dorește decât să părăsească incinta după toate cele auzite, renunțând la doleanțele ei copilărești, încercând doar să se îndepărteze de ce i s-a părut a fi, probabil, un univers grotesc de care nu aparținea.

Omul-care-râde

Această povestire este relativ mai lungă și formată în principiu doar din narațiune, fără prea mult dialog. Naratorul nostru subiectiv vorbește despre antrenorul său, care le spunea lui și colegilor săi povești deste un personaj numit Omul-care-râde. Cu toții erau fascinați de povestea acestui bandit umanizat și așteptau cu nerăbdare să afle despre următoarele sale peripeții. Totul se schimbă însă atunci când în peisaj apare iubita antrenorului, o oarecare Mary care vrea să se joace cu ei pe teren. Ideea e că, în mod indirect, povestirile antrenorului ajung să fie afectate de relația celor doi până la fatalitate. Este un soi de poveste în ramă foarte simpatică și tristă în același timp, cam ca tot ce-a scris Salinger vreodată. Nu mi-a plăcut în mod anume să trăiesc povestirile laolaltă cu naratorul, dar a fost interesant să observ cum anume îi impactează antrenorului imaginația lucrurile care se întâmplă în exterior. Cred că este o metaforă foarte bună despre actul de scriere și creație în sine. De asemenea, mi s-a părut printre cele mai ușor de urmărit povestiri din carte, fiind una care are un final clar și legat logic de restul întâmplărilor, nu numai la nivel de simboluri. De obicei, pare că Salinger nu ne lasă să știm prea multe despre lumea materială, fapte sau istoric, dar asta se potrivește perfect credințelor sale.

Jos, în barcă

Aceasta este o altă povestire despre relația de familie, o temă obsedantă pentru autor și strict legată de viața sa personală. Protagoniștii sunt o mamă și fiul său care poartă o conversație într-o barcă în ultima parte, cea revelatoare. Boo Boo (Glass) este mama în cauză și este foarte protectoare față de Lionel, care are undeva la zece ani și îi este dor de tatăl său pe care cei doi urmează să-l ia de la gară. Cu blândețe, Boo Boo încearcă să se apropie fizic și emoțional de băiat, încercând să-l descoase și să afle motivele pentru fuga lui constantă din cază, unde cele două angajate se plâng constant de el. În comparație cu povestea anterioară, despre glezna scrântită, aici Salinger ne arată o relație mult mai închegată și plină de iubire decât a lui Eloise cu fiica sa. Cu toate acestea, avem portretul unui băiețel însingurat și hăituit, al cărui singur suport este mama sa, pe care cu greu o acceptă-n sufletul lui. Povestea are totuși un final fericit, în care copilul în sfârșit are de câștigat pe plan simbolic. Ce par a fi doar niște gesturi copilărești din partea lui Lionel sunt de fapt dovezi ale stărilor sale sufletești și pășirii înspre lumea adultă. Acesta îi confesează în sfârșit faptul că a fost deja supus antisemitismului cu ceva timp în urmă, însă din păcate acest lucru nu se prea poate înțelege din traducerea în limba română. Cred că puntea din apropierea apei este o metaforă pentru această trecere, conștientizarea universului exterior cu defectele sale, care vine mereu ca un iatagan asupra oricărui copil.

Pentru Esme – cu dragoste și abjecție

Aici cred că ne întâlnim cu cel mai puternic alter-ego al autorului din cele nouă povestiri, căci protagonistul este chiar un soldat care ajunge să aibă exact traumele de care probabil a suferit și autorul după război. În prima parte, suntem martorii unei conversații dintre protagonist și o fetiță pe nume Esme din cadrul unui restaurant. Cei doi își spun câteva detalii despre ei, fetița fiind (ca toți copiii lui Salinger) de o inteligență izbitoare. Soldatul încă se gândește la ea recitindu-i scrisoarea după terminarea războiului, povestea începând de altfel cu o invitație la nunta ei pe care Esme i-o trimisese peste ani. Avem în față, cu foarte mare claritate, exact portretul soldatului distrus de război, care încă se poartă ca și când luptele nu s-au sfârșit încă. Este chiar o referință directă la Ziua Debarcării în Normandia sau Z Day, în legătură directă cu experiența lui Salinger din 6 iunie 1944. Avem iarăși contrastul dintre inocența unui copil și trauma unui soldat, care rămâne conectat la lume prin intermediul acestei legături, la fel ca în prima poveste. Putem merge mai departe și să spunem că este un simbol pentru copilul interior al autorului, însă de fiecare dată personajul este de sex feminin. O poveste „self–explanatory” după cum se spune, pe care o poți citi fără să știi nimic despre istoricul personal al lui Salinger, însă care devine cu atât mai tulburătoare dacă iei în considerare și detaliile din biografia sa.

„Ochii verzi și gura mică”

Aici avem de-a face cu ce am interpretat eu a fi o poveste de trecere între lumea exterioară și lumea interioară, fiind cumva ultima din șir care vorbește despre lucruri pur umane și materiale. Este o poveste tragicomică din punctul meu de vedere și are în centru trei personaje, doi bărbați și o femeie pe nume Joanie, puntea de legătură. Arthur și Lee poartă o conversație telefonică târziu în noapte ce o vizează exact pe femeia care doarme în pat lângă Lee, care este în fapt soția lui Arthur. Lee încearcă în repetate rânduri să-l liniștească pe amicul său, îngrijorat că femeia lipsește de acasă și îl înșală. Încearcă să termine mai repede conversația, însă Arthur este tipul bărbatului ajuns la disperare, care nu reușește să se desprindă de o femeie cu care știe că nu se potrivește. După al doilea apel, situația se schimbă puțin și jocul creat de Salinger devine și mai evident. Arthur îl minte pe bărbat spunându-i că soția lui a revenit în casă, în timp ce Lee este lăsat să-și contempleze fapta, ceea ce poate fi interpretat ca o pedeapsă mai mare pentru adulter decât dacă s-ar fi aflat adevărul. M-am simțit ca și când aș fi urmărit o piesă de teatru, cum adeseori reușește Salinger să creeze. Cu toate acestea, stilul pare puțin mai superficial decât în restul povestirilor, însă, cum am spus, pare a fi doar pregătirea pentru ce urmează în continuare în volum.

Perioada albastră a lui Daumier-Smith

Ei, iată, de aici începe ascensiunea lui Salinger către partea mult mai spirituală a existenței. Povestea are un cu totul alt cadru și altă energie față de anterioarele și nu e deloc ceva ce i s-ar putea întâmpla oricui. Este de asemenea mai lungă și mai complexă, fiind marcată de două momente de revelație divină trăită de narator. Bărbatul își ia o identitate falsă de mare pictor și ajunge să lucreze la Montreal pentru un cuplu de japonezi, ambii destul de în vârstă. Anunțul din ziar, pentru o școală prestigioasă de arte, nu se potrivește totuși cu ce găsește la fața locului: o clădire anostă aflată deasupra unui magazin unde domnul și doamna Yoshoto își duc existența în mod monoton și inconfortabil pentru protagonistul nostru. Job-ul lui constă în a corecta tablourile altor artiști aspiranți și a le trimite înapoi prin corespondență notițele sale. Un tablou anume, făcut de o călugăriță, îi rămâne în memorie, îndeosebi o imagine a Mariei Magdalena care stătea în mulțime. De acest portret se leagă și revelațiile sale divine, căutând și regăsind prin intermediul „luminii” răspunsuri la dilemele pe care le avea. O primă scenă, legată de magazinul de produse ortopedice de sub Institut, îl înspăimântează și-i aduce în vedere faptul că nu aparține acelui loc. A doua scenă de natură transcendentală are loc în fața aceluiași magazin, unde bărbatul vede de această dată o figură în spatele vitrinei. Obsesia sa față de sora Irma și dorința de a o întâlni pe artistă se întețește. Călugărița însă nu îi răspunde vreodată la scrisori, iar bărbatul este nevoit să-și urmeze instinctul, acela de a-i lăsa pe cei doi soți în urmă, revenind în Rhode Island alături de tatăl său.

Este o poveste ce mi s-a părut că seamănă foarte mult cu stilul pseudo-mistic a lui Murakami, fiind o poveste cu început și sfârșit, care marchează și vorbește pentru prima oară despre ideea lui Salinger cu privire la divinitate. Este specificat clar că cele două revelații menționate nu se vor a fi parte din vreo religie anume, nu vor să transmită nimic despre originea lor, alta decât natura umană. Recunosc că mi-a fost destul de greu să o duc la bun sfârșit, însă în cele din urmă s-a dovedit a fi la fel de captivantă precum celelalte, având un final mulțumitor, un final „real”. Dacă e să o descifrez, pare că ar fi vorba despre una din acele experiențe necesare pe care trebuie să le ai pentru a înțelege mai multe lucruri despre tine, precum plecarea naratorului la Montreal, unde atât el, cât și angajatorul său au mințit despre natura (și anvergura) muncii, respectiv propria identitate. Adevărul s-a arătat singur în mod abstract, modelându-l pe bărbat pentru tot restul vieții sale, chiar dacă acesta s-a întors în spațiul care-i era familiar. O călătorie spirituală, mai presus de toate.

Teddy

Am ajuns și la povestea mea preferată, chiar ultima și cea mai surprinzătoare. E cea care se aseamănă cel mai mult cu Franny și Zooey, probabil romanul meu preferat de la Salinger. La început avem o scenă de familie, unde Teddy, un băiețel de vreo zece ani, este admonestat de mama sa pentru că se apleca prea mult deasupra hubloului. Întreaga familie, părinții și sora lui mai mică, se află pe un vas de croazieră probabil, plutind în largul oceanului. Cele câteva observații despre existență ale copilului sunt nimic comparativ cu discuția pe care urmează să o aibă cu un tânăr profesor mai târziu pe punte. Înainte de această scenă luăm însă contact și cu sora lui, pe nume Booper, care pare genul de copil răutăcios și chiar meschin, la numai șase ani. Acțiunea se centrează însă pe Teddy și Nicholson, acesta din urmă fiind foarte interesat de viziunea copilului asupra morții și educației, două teme majore. Aici se revelează în sfârșit apartenența lui Salinger la Advaita (non-dualist) Vedanta prin discursul lui Teddy. Pe scurt, copilul spune că oamenii n-ar trebui să se teamă de moarte, fiindcă se vor reîncarna mereu și pentru a ajunge la o ascensiune spirituală trebuie să se desprindă de lumea „celor văzute”. Mai departe de filosofia extrem de frumos și clar exprimată, Teddy este de asemenea un profet care are suficientă înțelepciune pentru a accepta un sfârșit inevitabil. Ce mod mai frumos de a-ți demonstra credință decât a o trăi în totalitatea ei?

Atât vă spun despre această poveste fascinantă, din care, deși lipsește cu desăvârșire tema războiului, păstreaza copii ca piatră de temelie a existenței superioare și iluminării, cât și fatalitatea, puntea de legătură între material și imaterial și, pe alocuri, tristețea lumii cotidiene, drama de zile mari aprofundată de americanul Salinger. După cum am menționat, povestirile sunt pline de morți, iar volumul este unul circular și extrem de complex. Regăsim aici toate temele importante pentru Salinger și cred că asta a și intenționat să facă atunci când a ales aceste titluri din opera sa. Este o carte pe care aș vrea să o recitesc cândva, pe care să o absorb și mai puternic în mine și pe care-mi vine să o țin ca pe o Biblie. Am ținut neapărat să vorbesc despre fiecare povestire în parte, uneori cu prea multe detalii, tocmai pentru a le putea purta cu mine și a le contempla cu fiecare ocazie. Este un volum fără cusur, un must–read pentru iubitorii lui Salinger și pentru toți cei curioși să guste din genialitate. Structurile sunt perfecte, temele sunt clar stratisficate, iar sentimentul cu care rămâi după este o fascinație neprețuită.

Vă invit să citiți această comoară literară cu toată deschiderea, consultând poate, la fel ca mine, și analizele găsite pe internet ale fiecărei povestiri individuale. Am regăsit multe elemente semnificative cărora nu le dădusem suficientă atenție la prima vedere, care m-au ajutat să văd mai clar viziunea autorului. All in all, mai am o singură carte necitită de la Salinger, iar asta mă întristează…