„Cei care caută paradisul își construiesc infernul” ne spune Charles Baudelaire la sfârșit, ca o concluzie a acestui volum în care a încercat să ne arate efectele consumului de opiu. Cea mai mare parte a cărții este un comentariu la „Confesiunile unui opioman englez” scrisă de Thomas de Quincey, însă mai există și câteva alte exemple întrucâtva comice, toate menite să ne avertizeze în legătura cu unul dintre cele mai utilizate droguri ale secolului XIX.
Mi-am dat seama de la început că am în față una dintre cele mai interesante lucrări non-fictive pe care le-am citit până acum și nu m-am înșelat deloc. Deși am parcurs destul de greu paginile cărții, poticnindu-mă în diverse detalieri plicticoase pe moment, dar foarte importante ca întreg, nu pot decât să spun că ar fi fost imperios necesar să fi citit Confesiunile… mai întâi. Cu siguranță atunci analiza minuțioasă a lui Baudelaire asupra textului mi s-ar fi părut mult mai interesantă, însă chiar și așa, sunt convinsă că există multe alte elemente ale cărții nemenționate de autor aici pe care voi fi bucuroasă să le descopăr pe cont propriu atunci când voi citi cartea deja aflată în biblioteca mea. Cu toate acestea, Paradisurile artificiale nu reprezintă doar un lung eseu de tălmăcire a unui text literar, ci o încercare cât se poate de personală de a explica unui non-consumator toate etapele posibile prin care trece un dependent de opiu – sau cum poți cu ușurință ajunge unul. Efectele explicate pe larg și reluate de-a lungul capitolelor, împreună cu diverse mărturii și povești de viață, motive și anturaje ale celor în cauză – toate acestea construiesc un tablou care nu are câtuși de puțin scopul de a încuraja pe cineva să caute acest paradis iluzoriu, ci dimpotrivă. Spun aceasta pentru că la început, observând felul atât de implicat și laudativ în care Baudelaire vorbea despre opiu, se poate cu ușurință gândi că avem de fapt de a face cu un omagiu adus acestei întunecate substanțe, care ajunge să-ți controleze în curând întreaga ființă.
Cel mai mult mi-a plăcut analogia cu Maicile Tristeții, fiecare etapă din viața lui Quincey potrivindu-se cu unul din rolurile celor trei femei. Se poate vedea că Baudelaire a preferat să păstreze o oarecare distanță sentimentală față de subiectul volumului, alegând în schimb să vorbească în mod detașat despre opiu în toate nuanțele și etapele sale, fără a încerca de la bun început să spună „drogurile sunt rele”. A reușit însă performanța de a arăta exact de ce opiul nu este o substanță pe care vrei să ajungi să o consumi, iar cu siguranță discuția se poate răsfrânge și asupra altor droguri. După cum o spune chiar el însuși în notițele sale, a utilizat confesiunile opiomanilor drept niște unelte pentru a arăta ceva mult mai mare decât puterea ființei umane: acel infern pe care ajungi să-l lași să te înghită, născut și crescut în tine ca o pedeapsă pentru extazul de care ai avut parte în mod nelegitim și nenatural atâta vreme. Ideile se repetă, însă asta nu face decât să te ajute să reții esențialul, care este cuprins în prima frază a acestei recenzii.
Mă bucur mult că am reușit să termin de parcurs acest volum, chiar dacă progresul a fost unul anevoios, pentru că am ajuns să cunosc ceva mai bine interiorul poetului meu preferat. Bineînțeles că de la Florile răului a început pasiunea mea pentru Baudelaire și îmi doresc în continuare să citesc tot ce a scris. Poezia de la finalul volumului de față este iarăși de-o perfecțiune dumnezeiască, chiar și tradusă fiind din limba franceză. Cartea clar este pentru cei curioși cu privire la utilizarea opiumului în trecut și efectele drogurilor consumate pe termen lung în general, cât și cei care, la fel ca mine, vor să se familiarizeze și mai profund cu acest scriitor ilustru.
2 gânduri despre „Paradisurile artificiale, recenzie”