Cristina Boncea

Mi-am dorit așa de mult să ofer un rating maxim acestei cărți și eram sigură că o să fac asta până să citesc ultimele pagini, care mi-au distrus cumva iluzia perspectivei pe care mi-o creasem asupra personajelor, provocându-mi confuzie.

Avem trei personaje principale: naratorul, Tyler și Marla, să zicem. Naratorul e un bărbat american nemulțumit de job-ul său, în primă fază atașat de locuința pe care o are, a cărui viață se schimbă totuși după ce-l cunoaște pe Tyler pe o plajă, iar apartamentul îi explodează, fiind forțat să se mute alături de noul lui prieten. Tyler este un revoluționar, un om din clasa mijlocie pornit spre a crea o revoluție pentru toți americanii aflați în aceeași situație, pentru cei blocați în job-uri prost plătite, renunțând la visele lor, doar pentru a supraviețui și a muri la fel de nefericiți. Astfel, Tyler și naratorul nostru înființează Fight Club, o întâlnire săptămânală unde bărbați de toate vârstele și formele vin să se bată pentru a se simți în viață. Filosofia lui Tyler este una budistă: trebuie să ajungi la fund, să te autodistrugi pentru a putea ajunge să fii cu adevărat fericit. El extinde această viziune asupra întregii societăți americane și așa se naște Proiectul Haos, însă toate astea devin detalii insignifiante după ce dai de marele plot-twist al acestui roman.

Nu știu cum am reușit să nu citesc cartea asta atât de mult timp sau să nu văd filmul fără a-mi lua totuși un mare spoiler, care schimbă cu totul perspectiva asupra lucrurilor. Mizele devin altele, însă mesajul de bază rămâne unul pur anti-capitalist, în niciun caz ceva ce are legătură cu sexele sau patriarhia. Bine, în sensul în care majoritatea personajelor sunt bărbați, iar ei urmează să devină eroii acestei revoluții sociale, presupun că se poate discuta pe marginea acestui subiect, însă de la asta până la a deveni „o biblie pentru incels” mi se pare cale lungă. Mai mult decât atât, la nivel personal, mi se pare că este vorba despre fuga de sine, încercarea sau mai degrabă renunțarea la procesul de individuație, de integrare a doi poli opuși. Această formă schizoidă de existență marchează însă din ce în ce mai mulți americani din clasa mijlocie, sunt sigură, arătând în continuare cât de nociv este „visul american” ce s-a propagat la scară largă în întreaga lume. Falsa idee că poți alege ce devii, că ai control asupra vieții tale și că mulți oameni nu sunt din start damnați la mediocritate cauzează încă multe discrepanțe în gândirea modernă, multe prejudecăți de clasă și aceeași lipsă de acțiune.

Cine spune că atitudinea „de bășcălie” sau „delicventă” a celor ce ajung să facă parte din proiectul lui Taylor este deplasată sau bolnavă, sunt aceiași oameni care consideră că protestele ce au loc în acest moment în America pentru mișcarea BLM sunt inutile sau n-ar trebui să includă violența și vandalismul. Sunt oamenii care nu-și dau seama că cei opresați nu mai au nicio șansă să obțină ceea ce merită fără a da din coate, fără a se lupta la propriu pentru drepturile lor. Prin urmare, chiar îmi place întregul demers anarhist început prin intermediul Fight Club-ului, chiar dacă ideile pe care se bazează sunt unele cu care nu rezonez. Personal, nu consider că e nevoie să ajungi „la fund” sau să mori pentru ca viața ta să aibă o semnificație, însă pot înțelege perfect furia care izvorăște din astfel de oameni care sunt victime ale sistemului de când se nasc. Majoritatea dintre noi suntem acei oameni, chiar dacă România e o țară capitalistă de mult mai puțin timp. Iar cei dintre noi care au ceva putere, ar trebui să o folosească tot pentru cei mai puțin privilegiați. Iată cât de actuale sunt încă temele din Fight Club.

M-a dezamăgit finalul pentru că mi se părea totul perfect fără ultimul capitol. Având în vedere că ni se prezintă ultima scenă încă de la începutul romanului, nu văd rostul unei continuități propriu-zise a personajului, din moment ce aceasta ar fi existat intrinsec, ar fi fost subînțeleasă. Nu poți fi inițiatorul unei revoluții care atrage atât de mulți oameni în mijlocul ei fără să rămâi în amintirea lor și fără ca aceștia să continue să lupte pentru o lume mai bună, nu-i așa? Pe de altă parte, mi-a plăcut enorm stilul de scriere, destul de diferit de celelalte cărți citite de la Palahniuk. Pe lângă faptul că tot ce-a fost scris aici a fost serios, fără sarcasm sau sub formă de satiră, mi-au plăcut repetițiile frazelor, reluările ideilor, cercurile închise, după cum le numește chiar el și cum au fost secționate paragrafele, delimitate episoadele prezentate. Încă nu sunt sigură care a fost de fapt rolul Marlei în toată această poveste, dar e clar că acțiunea nu e centrată pe o poveste de dragoste. Până acum, îl găsesc pe autor destul de neproblematic, însă caut mereu semne să-mi „detronez” idolii pentru a nu trăi într-o minciună.

O să mă uit cât de curând și la film, sunt foarte încântată să văd tot ce am citit transpus în imagini. Sunt destul de sigură că ideile vor fi și mai clar schițate decât în roman, iar asta poate mă va ajuta să-mi clarific în minte perspectiva asupra cărții. Nu știu ce să zic despre întâlnirile pentru bătaie propriu-zise, dar nu cred că reprezintă în sine un semn al bolii, ci mai degrabă o saturație, o dorință de schimbare care începe de la aspectul fizic și este reprezentată de solidaritate. Nu mi s-ar părea mult mai diferit dacă toți acei bărbați ar fi ales să-și facă același tatuaj pe corp, de exemplu. E doar un simbol al descărcării furiei, un fel de terapie care da, poate duce la moarte, însă iată că a condus la anarhie și schimbarea regulilor jocului. Cel mai probabil în realitate nu ar funcționa la fel, deși ceva-mi spune că s-a încercat și acest lucru după succesul romanului și filmului. Nu văd bestialitate sau cruzime, din moment ce luptele nu au ca fundament umilirea celuilalt, ba chiar dimpotrivă. E vorba de „empowerment„, îmbărbătare, apucarea taurului de coarne. Cât despre naratorul nostru și descoperirea înfricoșătoare pe care o face… Vă spun sincer că nu mă așteptam deloc la așa ceva, nici prin minte nu mi-ar fi trecut că el este o victimă mai mult decât a sistemului capitalist.

Avem așadar, în prim-plan, povestea unei victime, a unui bărbat care a hotărât în sfârșit să facă ceva pentru a-și schimba condiția, pentru ca viața lui să semnifice ceva. Chiar dacă el nu era atât de hotărât să o facă la început, Tyler i-a venit în ajutor. Cât de genială a fost această trecere… Și cât de frumos a legat Palahniuk toate acele evenimente între ele, explicând misterele de până atunci. Un roman complex, frumos și care te pune pe gânduri. Anarhist, nu nihilist. Scris într-o cheie pozitivă, o dorință spre mai bine, chiar dacă în aparență nu pare așa. Un roman despre sacrificiu, un roman de acțiune, un roman în care în sfârșit victima nu rămâne victimă până la final, fiind salvată de conștiință. Nu laitmotivul utilizat face Fight Club să fie ceva special, ci întreaga construcție ciclică. Asta nu înseamnă că protagonistul-narator nu evoluează, dimpotrivă. Totul se schimbă în jur datorită lui.