Umilirea, recenzie

Încă nu știu ce părere să am despre prima carte scrisă de Philip Roth pe care am citit-o, dar sunt destul de sigură că nu mi-a plăcut. Stilul de scriere este „modern”, ușor de parcurs, regăsit și la alți autori contemporani precum Amelie Nothomb sau Joyce Carol Oates, dar cu toate acestea e lesne de observat de unde au apărut toate criticile feministe menționate de John Freeman vizavi de autor.

Narațiunea are la bază decăderea bătrânului Simon Axler din propriile sale grații, după o viață de succes ca actor de film și teatru. Unde la început acesta își asumă vina pentru impasul în care a căzut la o vârstă atât de înaintată, internându-se într-un spital pentru boli psihice, ulterior o reîntâlnește pe fiica prietenilor săi din tinerețe, mai mică decât el cu douăzeci și cinci de ani, iar de aici perspectiva lui se schimbă. Pegeen își trăise viața de până atunci ca lesbiană, însă ceva o face să vrea să construiască o relație de cuplu alături de Simon, chiar dacă la început mai mulți oameni se opun acestui demers. Ce se întâmplă mai departe este „pur cehovian”, după cum ni se repetă de mai multe ori pe coperta din spate a cărții. Ce-o însemna asta pot doar intui, din moment ce nu l-am citit încă pe Cehov, însă pot spune doar că e vorba despre un final teatral, dar nu chiar atât de tragic pe cât s-ar vrea să credem.

Problema mea cea mai mare cu Umilirea este că protagonistul este conturat de așa natură încât să ne pară rău de el, să fie o victimă de la început până la sfârșit. Pe parcurs ce citeam îmi spuneam că Roth a vrut doar să ne spună o poveste, fără a face vreun soi de judecăți pe parcurs, însă „toate semnele” conduc spre concluzia că, în nebunia lui, Simon se vrea a fi un biet bărbat părăsit de talent, noroc și dragoste, nu un misogin codependent care-și plânge de milă și nu poate accepta sfârșitul carierei sale, fiind obișnuit ca totul să i se servească de-a gata, obținând mereu ce vrea fără prea mult efort. Se poate spune că acest comportament de copil râzgâiat și entitlement specific masculin sunt cele care-i vin de hac într-un final, căci cu toții știm că deseori îmbătrânirea vine ca o întoarcere la copilărie – și, automat, la traumele pe care unii le poartă cu ei de atunci până la sfârșitul vieții.

Există un personaj interesant în poveste și anume Sybil Van Buren, pe care Simon o întâlnise pe parcursul celor douăzeci și șase de zile petrecute în spital. Femeia ajunge să se răzbune pe fostul ei soț într-un fel care-l inspiră pe Simon să dea dovadă de același curaj. Cred că cel mai mult din toată cartea mi-au plăcut scenele din spital, în principal discuțiile purtate de pacienții cu tendințe suicidale între ei; cineva spunea că a-ți lua propria viață necesită același tip de curaj și concentrare precum a ucide pe altcineva. Pe lângă această incursiune profundă care-l convinge pe protagonist să nu-și ia zilele, după cum intenționa inițial, avem parte de mai multe scene „scandaloase”, raporturi și fantezii sexuale puțin ieșite din cotidian precum un threesome și utilizarea jucăriilor sexuale. Cred că aici e vorba despre o juxtapunere între tinerețe și, așadar, deschidere către nou și bătrânețe, sub forma familiarității și confortului. Drama lui Simon este această neputință de a mai ține pasul cu el însuși, chiar. Indiferent ce ar face, nu mai poate reveni la gloria pe care o avusese odată. De aici și titlul romanului – umilința este starea în care se regăsește constant bărbatul, fiind ca o muscă prinsă-ntr-un borcan.

În mod normal ar putea părea o poveste interesantă și complexă, însă nimic din cele citite nu m-a convins să fiu măcar o secundă de partea protagonistului sau să empatizez vreun pic cu el. Părțile „anti-feministe” ar reieși, poate, din faptul că Pegeen își părăsise fosta parteneră chiar a doua zi după ce aceasta îi comunicase faptul că este transgender și urmează să facă tranziția între sexe, după o relație de câțiva ani; în special, cel mai odios este felul în care Simon încearcă să o convertească pe Pegeen la heterosexualitate folosindu-se de banii lui, impunându-i indirect un alt stil vestimentar și o altă tunsoare, ambele mai feminine. La final, ea îi reproșează că nu poate fi perfectă pentru el, însă bărbatul nu face decât să se înfurie și să o blameze pe motiv că l-ar părăsi pentru a fi cu o femeie mai tânără, pe care el i-o prezentase cu ceva vreme în urmă. Mi-ar plăcea să cred că astfel de gânduri nu zac și-n mintea autorului și că avem de a face doar cu un bătrân țâfnos și nefericit, dar voi continua să-i citesc romanele pentru a descoperi un posibil pattern.

Prin urmare, Umilința m-a dezamăgit, dar e o carte bine scrisă, chiar dacă incorectă din punct de vedere politic. Cred că felul în care este tratată orientarea sexuală a lui Pegeen este ofensator și poate chiar nerealist, însă ratingul meu se datorează lipsei de sentiment, pe care aceste pagini n-au reușit să mi-l creeze.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.