Mit dezmințit #8: cărțile sunt ca niște filme

Afirmație: „Cărțile sunt ca niște filme, doar că (atunci când citești) îți imaginezi tu”

Opinie personală: Nu sunt deloc o expertă în domeniul cinematografic, ba chiar încerc să înțeleg mai bine scopurile și limitele acestei forme de artă. La literatură însă mă pricep mai bine și pot aduce argumente pentru care a citi o carte nu e deloc la fel precum a urmări un film.

În primul rând, am observat pe propria piele diferența fundamentală dintre lectură și film. Atunci când un autor scrie o carte, își pune o parte din suflet în cuvinte; e doar el și manuscrisul. Atunci când un regizor lucrează la un film, e nevoie de o întreagă echipă pentru a ajunge la rezultatul dorit, de la scenariști, la actori și tehnicieni de lumină. Poți spune că atunci când un scenarist creează un scenariu e un proces asemănător, dar scopul este cel care face diferența. La fel se poate spune, de pildă, și despre arta dramatică în general. Piesele de teatru și scenariile de film sunt făcute pentru a fi jucate pe roluri, pentru a fi interpretate de actori. O carte de beletristică nu are un asemenea scop, deseori nu are niciun scop prestabilit, altul înafară de un narator care-și spune povestea.

Voiam să fac referire la faptul că niciodată nu se va putea transpune universul intern al cuiva, care alcătuiește măcar parțial o operă literară, într-o peliculă formată dintr-o grămadă de imagini și scene, gândite de altcineva. Chiar dacă scenariul și producția ar fi realizate chiar de autorul cărții, cum se mai întâmplă uneori, rolul cinematografiei este altul, mult mai general decât intimitatea pe care ți-o poate transmite o lectură. Desigur, cu toții ne imaginăm diferit lucrurile pe care le citim, dar prin intermediul lecturii avem acces, deseori, la cele mai profunde și personale gânduri ale personajelor; numai faptul că întinderea unui film de bun simț nu poate depăși durata de trei ore pune în imposibilitate această expunere completă a narațiunii, chiar dacă, să zicem, actorii ar recita cuvânt cu cuvânt toate replicile și monologurile interne ale personajelor. Asta ar fi oricum absurd, nu? La filme ne uităm tocmai pentru „viteză”, pentru că ne spun o poveste fără detaliile „neesențiale” ale romanului, dacă vorbim despre adaptări.

Da, atât un film, cât și o carte spun deseori povești în sensul clasic de început, mijloc și încheiere, dar tocmai pentru că o artă lucrează cu cuvinte, iar cealaltă, în mare parte, cu imagini, apolinicul și dionisiacul nu fac pereche bună aici, nu în sensul în care cele două feluri de exprimare artistică sunt interșanjabile. Niciodată experiența unei lecturi nu va fi precum cea a vizionării unui film, nu doar pentru că imaginile au fost deja prelucrate și ni se dau de-a gata, ci pentru că e vorba de două tipuri de călătorii mentale diferite. Una te transportă în tine, iar cealaltă înafara ta. Le poți internaliza pe amândouă, categoric, însă una este o conexiune directă cu spiritul creator al unui autor, iar cealaltă este rezultatul unei munci colective, create clar pentru profit, dacă vorbim la nivel înalt. E nevoie de aparatură specială și scumpă pentru a crea un produs mulțumitor în ceea ce privește calitatea, pe când un scriitor are nevoie doar de un laptop pentru a-i face pe oameni să pătrundă într-o lume care nu există decât în mintea sa.

Ca să nu mai vorbim de niveluri de profunzime efectivă pe care cuvintele le redau în general la un grad mult mai înalt decât imaginile. Nu spun că imaginile nu pot fi profunde, dar nu pot face asta la nivel elaborat, pot eventual să instige la gândire și dezbateri, dar nu sunt „pachetul complet”.

Nu vreau să fac o paralelă între cărți și filme și să susțin supremația uneia față de cealaltă, mai ales când nu știu mai nimic despre producția cinematografică. Vreau doar să spun, cu precădere despre adaptările după romane, că a urmări un film nu e deloc echivalent cu a citi cartea, nu e nici măcar „versiunea leneșă” a lui „a nu citi cartea”; am văzut filme mai bune, în viziunea mea, decât cărțile care le stăteau la bază. Nu se întâmplă des, dar uneori, schimbând puțin ordinea evenimentelor sau punându-le într-o altă perspectivă, o poveste poate căpăta alte nuanțe, mai atrăgătoare sau care o fac mai lesne de înțeles, o aduc mai aproape de public. Cartea nu e întotdeauna mai bună decât filmul, am mai vorbit despre asta, însă, oricât de bun ar fi un film, este doar o conexiune indirectă cu ideea cuiva, filtrată prin mințile a o grămadă de alți oameni până ajunge la noi.

Vrei ceva pur? Citește o carte. Nu, editarea, șlefuirea, nu o fac mai puțin autentică. Vrei ceva palpitant, care să-ți ocupe doar 2-3 ore din viață și să te facă să treci mult mai repede prin diferite stări? Urmărește un film.

Nu declar că acestea ar fi singurele funcții ale cinematografiei, încerc doar să subliniez cât de diferite sunt cele două experiențe între ele. Desigur, afirmația venea din partea cuiva care nu credea în importanța beletristicii, considerând astfel de cărți doar niște povești; pe lângă faptul că nici filmele nu sunt „doar niște povești” (această simplificare este cu siguranță jignitoare pentru orice artist; până la urmă, din acest punct de vedere, viața în sine poate fi catalogată drept „doar o poveste”, dar cu siguranță cu toții îi dăm mai multă importanță atunci când ni se întâmplă nouă, nu-i așa?), am același argument ca în cazul citirii de rezumate vs. citirii textului integral: pierzi esența. Esența unei cărți de beletristică nu constă în linearitatea poveștii, în înlănțuirea de fapte interconectate care duc către o concluzie, un deznodământ, ci în procesul psihic transformator ce are loc între timp. Cât și cum este afectat un personaj de un fapt exterior, ce perspectivă asupra lumii împărtășește el și efectiv emoțiile și stările prin care trece de-a lungul acestei povești sunt cele pentru care trebuie să citești cartea pentru a înțelege, pentru a putea trăi laolaltă cu el. Până la urmă, aceste vieți fictive despre care citim trebuie considerate reale în momentul în care lecturăm, altfel nu e nicio magie la mijloc.

La fel ca atunci când asculți un prieten povestind despre ceva – știi că povestea lui e reală și poți poate să empatizezi, însă te afli în continuare în propria-ți subiectivitate. Cărțile au darul de a o înlocui temporar, de a te pune efectiv în locul unui protagonist, preluându-i greutățile ca și când ar fi ale tale. Uneori poți să nu rezonezi, uneori poți să-l judeci și să-l detești, însă un film nu va reuși niciodată (după cum cred că nici nu intenționează să o facă) să te facă să vezi lucrurile din perspectiva altcuiva, pentru că nu e ca și cum imaginile pot reda un discurs intern ce curge la nesfârșit. Cuvintele pot. Acest joc de subiectivitate vs. obiectivitate este de fapt miza ce stă ca fundament hăului dintre cărți și cinematografie. Într-un film nu poți face saltul, nu poți face de fapt nimic după propriul plac, poți doar judeca ceea ce ți se dă. Atunci când citești, vezi lucrurile din interior, rămâne loc de pus întrebări, de schimbat perspective – iar când ești forțat să te gândești la un lucru din mai multe unghiuri, nu doar cel ales de regizor, ajungi să-ți dezvolți mult mai multe abilități, dacă despre asta este vorba.

Cam atât am avut de spus pe această temă. Nu sunt extrem de bine informată, după cum am spus deja, însă cu siguranță nu voi susține niciodată echivalența dintre cărți și filme, mai ales când vine vorba despre adaptări. Voi ce părere aveți?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.