Am încercat recent să citesc cartea lui Ackroyd care la noi se mai găsește doar în anticariate, însă nu am reușit să mă las pătrunsă de magia ei. Documentele lui Platon este o carte foarte futuristă, o carte a mileniului trei în care este reluat procesul lui Socrate, același Socrate din Antichitate pe care-l știm, acuzat de împânzirea tinerelor minți cu „minciuni” – cu toate că în carte este numit în cotinuare „Platon”. De această dată însă discursurile socratice (scrise într-un stil asemănător cu cel platonician) privesc erele trecute, printre care și cea în care noi trăim acum – Era decadenței. Este practic o critică socială voalată, unde naratorul ne privește de undeva din depărtare și ne pune în față cu diferite interpretări ale cuvintelor pe care le folosim, ale scriitorilor care au rămas încă relevanți precum Dickens și, în special, cu mentalitatea timpurilor noastre. Civilizației din viitor la care face referire i se pare ceva grotesc să nu trăiască în cetate, în polis, și nu înțelege câtuși de puțin rolul capitalismului.
Indiferent cât de 1984 ar putea fi această carte, pe mine nu mă încântă și nu m-au încântat niciodată cărțile al căror scop pur este să arate cu degetul către probleme, fără a găsi o rezolvare. Ackroyd este lăudat pentru demersul său, este poate văzut ca un Prometeu, însă eu, doar răsfoind această carte, n-am reușit să identific acel fir de adevărat futurism, nu ceva cartoony care pornește în mod clar tot de la gândirea omului modern. M-am gândit totuși să fac o scurtă prezentare a acestei cărți pentru cei care ar putea fi interesați de ea (vând copia pe care o am, apropo!), fiindcă eu nu găsisem niciun fel de detaliu despre ediția românească înainte să o cumpăr; este scrisă în mare parte sub formă de dialog, având scurte capitole de „glosar” unde ni se explică niște termeni uzuali reinterpretați. La final este și un lung comentariu despre întreaga operă a autorului, unde ni se specifică importanța Londrei petru acesta, care a devenit chiar un personaj în toate lucrările sale, inclusiv cea de față – deși n-am reușit să-mi dau seama exact cum.
Cristina Boncea 
Lasă un răspuns