Lumea ca literatură. Amintiri, recenzie

Acest prim volum mi s-a părut chiar mai amuzant decât cel de-al doilea, pe care l-am citit de curând. Cred că este și puțin mai stufos, dacă nu mă înșală memoria, însă cert e că ambele sunt la fel de fermecătoare și au darul de a te transpune într-o lume ce continuă să existe într-o formă nu extrem de schimbată.

Mi se pare că Dana Marijuana a luat locul terasei din spatele Muzeului Național al Literaturii Române, chiar dacă într-un mod aparent puțin mai vulgar, sau cine știe ce alte locuri de baștină și-au format nevorbiți între ei artiștii contemporani, ca o regulă nescrisă de a continua tradiția de acum câteva decenii. Berea mereu se va bea, iar discuțiile filosofo-politice și despre tot felul de subiecte sociale și artistice se vor naște din asta. Ioan Groșan povestește în acest volum despre câteva amintiri făcute alături de prietenii săi apropiați în facultate, povestește despre oamenii din satul lui și, partea care mie mi-a plăcut cel mai mult fiindcă a fost cea mai extinsă, povestește despre pățaniile lui la Festivalul de Film de la Cannes, unde s-a dus pentru că apărea într-o secvență din Balanța.

O parte din poveste mi-o spusese Cristina, fiica lui cea mare, chiar înainte de a viziona împreună filmul reeditat anul acesta, însă continuarea mi s-a părut la fel de comică. Acum, când voi citi și lucrările de ficțiune ale autorului, cred că n-am cum să scap de așteptarea ca acestea să fie cel puțin la fel de amuzante și pline de viață precum volumele de față – nu mi-l mai pot imagina pe Ioan Groșan scriind sobru, lipsit de acel umor propriu, vizibil chiar și când nu povestește despre el. Dacă stau să mă gândesc, majoritatea lucrurilor despre care povestește nu i s-au întâmplat personal, ci de obicei altor mari scriitori sau artiști din grupul lui, însă asta nu-l face mai puțin demiurgic – în sensul în care el ajunge să fie nucleul, elementul comun al tuturor acestor lumi intercalate, ce prezintă împreună, cu precădere, lumea literară, dar și un istoric pur românesc al comunismului.

Articolele despre „Eros în socialism” mi s-au părut la fel de „gustoase”, parcă nu m-aș satura să citesc despre această temă, să trăiesc în tablourile pictate în cuvinte ale acelor vremuri ce par acum doar îndepărtate și triste, deși urmele mentalităților de atunci s-au mai păstrat încă. Cred că acesta este cel mai încântător lucru la volumele lui Ioan Groșan, pe care eu am ajuns să-l folosesc ca pe un medium pentru a străbate peretele generațional ce ne desparte – faptul că joacă rolul de unificator între două perioade ce totuși păstrează multe elemente comune. Vorbind cu un poet din generația ’70, la un moment dat, mi-a spus că lucrurile trăite de el pot fi la fel acum, doar că în alte culori, lucru care nu-i ștergea din nostalgie. Ioan Groșan nu este în niciun caz nostalgic după perioada comunistă, însă ține mereu să păstreze amintirea prietenilor săi vie, în pofida faptului că mulți au trecut deja în neființă.

Cred că aceste două volume pot fi folosite pe post de ghid pentru cei născuți după ’90, ca mine, pot rămâne drept mărturie menită să ne apropie, nu să ne despartă, de cei care au pavat drumul pe care artiștii de astăzi pot păși mult mai liber. Sunt scrise cu atât de mult farmec și umor încât e imposibil ca acel zid de prejudecăți (știți la ce mă refer, gândirea de tipul „ce să mă învețe pe mine niște babalâci?”) să rămână în continuare în picioare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.