Cristina Boncea

Ceva mi s-a părut „off” de la începutul acestei cărți. Nu e de mirare că nici în copilărie nu s-a prins de mine mesajul pe care vrea să-l transmită. Da, a fost genul după care a trebuit să citesc câteva recenzii ca să mă dumiresc, dar am reușit doar să-mi confirm niște presupuneri.

Am văzut mai clar paralela dintre viața autorului și cea a naratorului din poveste, cum amândoi s-au prăbușit cu avionul în deșert în timpul unei expediții, cât și paralela dintre trandafirul Micului Prinț și soția autorului – aici intuiam doar că ar fi vorba despre o femeie, nu știam dacă una anume. Oricum, urâtă paralelă. Spune acolo în pasaj că pe flori nu trebuie să le asculți, doar să le simți și să le înțelegi ifosele, portretizând acel unic trandafir de pe îndepărtatul asteroid ca fiind cam la fel de înfumurat ca Înfumuratul de pe planeta pe care Prințul o vizitează ulterior, pornind în cercetarea lumii. Tot n-am înțeles de ce e el un prinț… Și e ca și cum cineva devine dezirabil sau nu în funcție de cine suntem noi, nu de cine este el, nu-i așa? Trandafirul își dorește iubire și-i jelește plecarea prințului când comportamentul său îl îndepărtează, însă Prințul ajunge să-i desconsidere pe alții precum Împăratul care-și caută supuși, Omul de afaceri mult prea preocupat să numere stelele și, în special, pe Bețiv, care bea ca să uite de rușinea faptului că bea – aici chiar m-a enervat alăturarea unei victime a dependenței lângă alții care au putut să-și aleagă funcția. Nu are sens să-l critic pe autor, în special când acesta nu mai poate oferi un răspuns, însă, după cum am mai spus-o, cred că e vremea să reconsiderăm lucrările de artă cărora le-am dat valoare atât de mult timp. Prin urmare, îndrăznesc să-l acuz pe Prinț de ipocrizie, prin simplul fapt că alege să judece dintr-o postură deloc superioară celor pe care-i judecă, odată, și pentru că nu mi se pare că a fost deloc evidențiată importanța pe care o are perspectiva privitorului în astfel de situații. Ciudat cum viața autorului s-a sfârșit cel mai probabil la fel cum s-ar fi sfârșit și viața naratorului dacă nu reușea să-și repare avionul. Consider că această întorsătură a destinului e legată în vreun fel de cartea pe care a scris-o.

Înțeleg că nu în a-ți da importanță constă critica pe care vrea s-o aducă indirect autorul „adulților”, ci probabil pierderea generalului prin căderea în particular, cum ne povestește Noica în Șase maladii ale spiritului contemporan. Din recenziile pe care le-am mai citit, am înțeles și paralela dintre urmările războiului în Franța și încercarea de luptă împotriva abstractizării, luptă pentru păstrarea sensului și semnificației vieții omenești (așa cum nu contează că pe Pământ mai există cinci mii de trandafiri identici cu cel de pe asterodiul Prințului, el l-a îmblânzit pe cel de acasă, iar asta îl face special). Vorbind de îmblânzire, cred că cel mai simpatic personaj mi-a fost Vulpea, prin felul în care a explicat importanța formării conexiunilor umane și cum păstrăm în noi o responsabilitate față de cei pe care „i-am îmblânzit” astfel. Partea în care iubirea aduce cu sine durere nu o pot nega, în contextul dorului, însă nu e nici o teză tare, de bază, sau n-ar trebui să fie aici. Sfârșitul este unul la fel de mistic – Prințul trebuie să moară pe Pământ pentru a se putea întoarce în forma lui adevărată acasă, după un an petrecut la distanță de steaua sa. Naratorul rămâne cu gândul la râsul lui cristalin și-i urmează sfatul, acela de a-l căuta cu privirea în stele. Cât de poetic este că tocmai Șarpele are îndatorirea acestei misiuni… Și cât de frustrant că nicăieri nu este explicată până la capăt, cu adevărat, semnificația simbolului șarpelui, înafară de faptul că reprezintă atât boala, cât și vindecarea, deopotrivă.

Sigur, părțile astea mi-au plăcut, cam tot ce se întâmplă în deșert – mai ales că vin după recenta lectură a cărții Punctul Omega, a lui DeLillo. Am resimțit atmosfera magică, dar am resimțit-o din pielea mea de adult. Nu mi-a plăcut Micul Prinț din aproape același punct de vedere din care nu mi-a plăcut nici Alchimistul – mi se pare că pune accentul pe o critică socială, nu pe o reușită spirituală care i-ar putea ajuta pe toții oamenii. Desigur, din câte am mai citit legat de biografia autorului, se vede că romanul e scris dintr-un punct de disperare, de pierdere, chiar de luptă dintre viață și moarte, însă asta nu-i scuză „elitismul”. Poate e mult să-l numesc așa, poate aș fi găsit o bucurie, o victorie dacă mai eram încă un copil și mi se repeta cu atâta hotărâre că adulții sunt niște oameni care și-au pierdut imaginația și contactul cu natura, care s-au pierdut în ceea ce astăzi numim capitalism și au uitat să se bucure de lucrurile mărunte, de frumusețea universului. M-aș fi bucurat, dar aș fi știut că nu-i musai așa, pentru că acum sunt adult și încerc pe cât posibil să duc o existență echilibrată în ceea ce privește aceste aspecte.

Da, înțeleg parabola, înțeleg paralela cu soarta Franței, dacă asta s-a vrut a fi Micul Prinț, dar mai departe de atât, cărțile trebuie să aibă un sens și înafara contextului în care au fost scrise, mai ales dacă au reșit să treacă proba timpului, precum aceasta. M-au deranjat așadar aproximativ toate lucrurile din „ideologia” Micului prinț, ființă extraterestră, cu o gândire aparent simplă, venită pe Pământ nu să învețe ceva anume, ci mai degrabă să critice în continuare, să-și păstreze perspectiva. Nu am cum să mă transpun în secolul XX, când a fost scrisă cartea și să o văd cu ochii de atunci – la fel ca în cazul Damei cu camelii. N-am cum să-mi scot „ochelarii de SJW” și să pretind că nu m-au deranjat profund felul în care anumite teme au fost conceptualizate aici – cu precădere imaginea asupra femeilor și asupra persoanelor care suferă de o dependență, cum am menționat mai sus. Cu atât mai puțin nu pot închide ochii în fața acestei false revelații, că prin abstractizare sau generalizare ajungi să instrumentalizezi oamenii – știam asta de la Kant încoace, nu aveam nevoie să ne-o spună Antoine De Saint-Exupery în această formă înșelătoare. Asta o fi încercat să facă conducerea Franței din oameni, să-i transforme în statistici? Probabil, cam asta fac toate guvernele actuale, însă nu înțeleg de ce trebuie să se răsfrângă asta la nivel general asupra „tuturor adulților”.

Să nu uităm nici de caracterul abstract în sine al scrierii de față, pe care probabil dadaiștii și suprarealiștii l-ar fi apreciat profund. Eu însă prefer să mi se arate clar că în interiorul unei pălării e un elefant, pentru că dacă ni se dă liber la interpretare, în loc de elefant ar putea fi aproape orice acolo – iată un alt motiv, mai puțin semnificativ, ce-i drept, pentru care nu pot rezona cu acest roman.

Viața e mult mai complexă de atât, nu poți spune că dacă te bucuri de apa dintr-o fântână sau de frumusețea unui trandafir, asta rezolvă ceva. Mi se pare absolut absurd felul în care chiar naratorul, un adult, ajunge să spună că uită de faptul că e pe moarte din cauza lipsei de apă în deșert numai la gândul frumuseții unei fântâni – în ce univers?! Sacrul și profanul se vor împleti veșnic, cum spune Eliade, fiecare putând alege dacă trăiește într-un mod religios sau areligios, într-un mod în care o piatră poate avea o semnificație mai profundă sau nu, asta neînsemnând că nu avem în continuare facturi de plătit. Cu siguranță există forme mai clare prin care să exprim ce nu mi-a plăcut la această carte și de ce o consider „overrated„, dar sper ca exemplele pe care le-am adus să facă puțină lumină. Mi se pare că autorul a fost mult prea – nu idealist, nicidecum utopic, ci efectiv cu totul „razna” în scrierea acestei cărți, mi se pare că a încercat să îndepărteze de tot rostul lucrurilor materiale – lucru ușor de făcut în deșert, dar imposibil când trăiești într-o metropolă, de pildă. Nu e viabil, nu are sens și mai e și ofensator. Da, ilustrațiile sunt frumoase, e o carte scurtă și ușor de citit, dar mai departe de atât, e o carte care prezintă o anumită imagine asupra lumii cu scopul de a ne pune pe gânduri, în încercarea de a oferi cumva o soluție, de a ne face să apreciem mai mult lucrurile oferite de natură. O intenție nobilă, să spunem, dar o punere în practică ce nu cred că e doar lipsită de actualitate, cât n-ar fi putut funcționa niciodată în lumea noastră, nici măcar pe asteroidul B 612 – și acolo conflictele de interese capătă o dimensiune mult mai profundă, care poate pune pe oricine în dificultate, acesta fiind, până la urmă, și motivul pentru care Prințul și-a părăsit casa.

Cu toate acestea, naratorul a reușit să-și repare avionul pentru a putea fi salvat de colegii săi, pentru a rămâne în viață, așa că iată, e vorba doar de un episod revelator, o întâlnire cu un înger sau ceva asemănător (îmi aduce aminte de Walkiriile lui Coelho), lucru ce nu trebuie idealizat, nu trebuie adus la stadiul de ideologie, cum mi se pare că se întâmplă cu cartea asta. Sincer, nu cred că e o poveste frumoasă pentru copii, cred că mai ales pentru copii este o poveste primejdioasă din motivele enumerate în paragraful anterior. Nu genul acesta de mesaj aș vrea eu să-l transmit mai departe. Prin urmare, pentru mine, Micul Prinț nu e doar o dezamăgire literară, ci una din cărțile pe care ar trebui să le privim cu un ochi mult mai critic de aici înainte.