Cristina Boncea

Nu-mi amintesc să mai fi râs atât de tare la o carte, Ioan Groșan categoric mi-a câștigat simpatia prin povestirile lui scurte din perioada comunistă. Deși, în acest al doilea volum de amintiri (trebuie să fac rost și de primul), nu toate evenimentele evocate sunt amuzante, per-total, este clar că domnul Groșan este una dintre vocile importante ale literaturii românești, pot deduce asta din felul în care își elogiază colegii de scriere și cum povestește despre o lume doar aparent de mult apusă.

Evident că „de râs” au fost cu precădere povestirile pe care Groșan le publicase inițial în revista Hustler, un fel de Playboy, dar chiar mai extrem, undeva după anii 2000. Puțin umor regăsim însă în toate amintirile sale, singura parte complet solemnă fiind cea de la sfârșit unde vorbește despre „Cenaclul din cer” și ne lasă o lungă listă de nume importante din lumea artei care ne-au părăsit planul existențial, din păcate. Mai mult decât să mă amuz și să mă transpun în niște vremuri care nu-mi par atât de îndepărtate ca atmosferă, chiar dacă scriitorii români contemporani din noile generații nu mai sunt la fel de uniți ca cei optzeciști, am reușit să înțeleg ceva esențial din această scurtă carte autobiografică. Prin faptul că autorul a reușit atât de bine să surprindă în cuvinte vremurile dinainte chiar de Revoluție, păstrându-și totuși o tonalitate „anacronică”, dacă o pot numi așa, folosind un limbaj ușor de absorbit și prin faptul că am putut trasa anumite paralele dintre viețile artiștilor care-mi par asemănătoare între ele încă de la începutul timpurilor, fapt care mi se confirmă din ce în ce mai profund, fără a ține cont de schimbarea generaților – ei bine, Ioan Groșan m-a făcut să-mi dau seama de importanța reală a acestor oameni, care au ajutat noile generații de scriitori să fie ce sunt astăzi, care au contribuit la evoluția artelor și literaturii. Poate părea un fapt evident, însă atunci când te-ai născut abia în ’98 și toată lumea „adultă” din jur vorbește cu patos despre urmele comunismului de care te-ai săturat să tot auzi, parcă îți vine să alungi din viața ta orice înseamnă lumea de atunci, asta incluzându-i și pe scriitori, care s-ar putea să-ți pară „învechiți” sau „greu de înțeles/citit” din principiu. Ioan Groșan pare că a rămas tânăr în spiritul său, iar asta, alături de familiaritatea pe care o am față de fiicele lui, a fost un important imbold pentru ca eu să pun mâna cât de repede să-i citesc pe unii dintre scriitorii menționați de el.

Cu siguranță nu aș fi ajuns să-l citesc pe Ioan Groșan dacă nu o aveam pe fiica lui cea mare drept prietenă apropiată, însă tocmai prin portretul făcut de ea tatălui ei în viața reală, îmbinat cu poveștile lui legat de Cristina și Lidia, am reușit să rup această barieră invizibilă creată de prejudecăți, de dorința de a mă ancora în tinerețea mea și a limita greutățile din trecutul românilor să ajungă la mine. Nu, în Lumea ca literatură Ioan Groșan nu vorbește despre așa ceva, despre regimul comunist ca punct central, nu se plânge de raționalizare, nu critică fostul conducător, ci doar povestește propriile sale peripeții pe fundalul acestei realități istorice care a schimbat și distrus atâtea vieți. Ar părea că sap prea adânc în semnificațiile acestei cărți, însă am ținut să împărtășesc mica mea revelație și felul în care destinul are căi ciudate, dar pefecte de a se întâmpla, căi care mi-au adus Lumea… în mâini. Pentru cine e interesat să descopere tabloul literar mai larg al scriitorilor și artiștilor români, schițat în culori extrem de vii de Ioan Groșan aici, această carte, alături de primul volum, sunt convinsă, e musai de citit. Mă bucur enorm că există astfel de scrieri care păstrează în ele atare amintiri, pentru că avem mereu nevoie să ni se reamintească de unde venim și faptul că nu suntem singurii care au aderat spre o revoluție socială și literară.