Punctul Omega, recenzie

Se pare că luna aceasta nu prea am noroc la cărți care să-mi placă cu adevărat. Punctul Omega nu are în centru conceptul din titlu sau, cel puțin, autorul premiat cu Nobel a mers mai departe de atât în ceea ce privește conștiința și natura umană.

Nu m-a avantajat faptul că nu știam ce presupune acest punct Omega de la bun început, însă am putut deduce din replicile criptice ale lui Richard Elster, bătrânul fost strateg de război care s-a retras în casa sa din deșertul californian. Celălalt personaj principal este un tânăr regizor pe nume Jim Finley, nu că i-aș fi putut reține numele, și ca să clarific de tot lucrurile, vă spun că mai există doar două alte personaje importante în acest scurt roman: Jessica, fiica lui Elster și un Anonim. De la bun început atmosfera din carte m-a dus cu gândul la filmul “Once Upon a Time in Hollywood” al lui Tarantino, văzut anul trecut la cinema, însă cred că se datorează doar „aerului de vest”. Povestea este simplă și clară: Jim îl urmează pe profesor în deșert pentru a-l convinge să facă un documentar despre el, apoi se îndrăgostește de fiica lui, oarecum, ea apărând mai târziu în poveste. Jessica dispare la fel cum apare, însă ambele gesturi au un puternic impact emoțional asupra geniului nostru pensionat și obosit de traiul în oraș – desigur, primul având o valență pozitivă, iar celălalt, una negativă, catastrofală. Cei trei locuiesc în mod normal în New York și cred că a fost pentru prima dată într-o carte când acest oraș a fost descris într-un mod asemănător experienței mele de două luni în Brooklyn (poate pentru că autorul e contemporan, iar cartea a apărut inițial în 2010).

Cumva teza este că indiferent cât de evoluați am fi din punct de vedere intelectual și spiritual, oricât de aproape am fi de acel punct Omega al umanității, ceea ce triumfă sunt mereu universurile noastre mici, interioare, legăturile noastre de sânge, relațiile pe care le formăm cu oamenii în interiorul conceptului de „iubire”. Nu mă impresionează această „revelație” pentru că mi s-a părut dintotdeauna un lucru evident. Poate fi totuși un atac la adresa falșilor intelectuali, având în vedere „acrimea” caracterului lui Elster în orice altă privință care nu o privește pe fiica lui? Dintr-un anumit punct de vedere, am fost mulțumită de carte. Mă așteptam la acel gen de atmosferă „deșertică”, să simt o oază de liniște, să simt cum timpul trece greu, lent și plăcut și chiar asta s-a întâmplat. Din păcate, acest gen de trai le era complet necunoscut newyorkezilor, în special lui Jim, obișnuit cu viața alertă din oraș, gândindu-se constant la fosta lui soție și la apartamentul pe care-l lăsase în urmă. Nu am citit foarte multe cărți a căror acțiune să aibă loc în deșert, așa că mă declar un cititor satisfăcut din acest punct de vedere, mi-a plăcut cum a descris DeLillo întâlnirea om-natură în astfel de circumstanțe. M-am simțit de parcă eu însămi am mers în vacanță și am stat să-mi savurez băutura preferată în timp ce uitam temporar de conceptul de timp și doar priveam soarele răsărind și apunând de pe verandă.

Cred că la capitolul descrieri rezonez destul de bine cu acest autor pe care l-am citit acum pentru prima oară, însă, după cum poate știți deja despre mine, nu sunt mare fană a poveștilor lăsate pentru imaginația cititorului. Ce s-a întâmplat cu Jessica și cât de bine se mulează paralela dintre Anonim-Filmul „24 Hour Psycho” (2006) de la MoMA și povestea noastră din deșert? S-a întâmplat ce cred eu că s-a întâmplat, ce-am intuit de la jumătatea cărții? Și dacă da, cum? Avem un sfârșit slab conturat, unul din sfârșiturile lăsate în aer, care nu ne oferă o concluzie clară. Ca să vă povestesc și despre acest Anonim, prima oară ne întâlnim cu el la început și ne despărțim de el și de carte la final… Cu el începe și se termină cartea, mai exact, dându-i o puternică aură de mister. Este vorba despre un bărbat ce pare la fel de „psycho” precum cel din filmul pe care-l urmărește la muzeul din New York, film care însă se desfășoară cu încetinitorul pe timp de douăzeci și patru de ore. Acest bărbat vine timp de o săptămână în fiecare zi, de dimineața până seara și rămâne în picioare într-o cameră goală și întunecată pentru a urmări producția artistică în cauză (ce stă realmente la baza acestui roman, ca sursă de inspirație), plin de fascinație. Singura paralelă despre care o să vă spun e cea privitoare la trecerea timpului și cum ne schimbă asta percepția asupra lucrurilor din jur. Deși din câte am înțeles DeLillo abordează adeseori tema războiului în cărțile sale, aici este menționată foarte puțin. Nici filmul pe care Jim vrea să-l facă, nici istoricul personal de strateg al lui Elster nu sunt subiectele principale din roman. Atunci ce rămâne?

A fost genul de carte la care a trebuit să citesc recenzii după ce am terminat lectura pentru a mă asigura că am înțeles „ce trebuie”, adică genul de lectură care te lasă puțin nedumerit. Poate am citit-o prea devreme în timp și va trebui să revin asupra ei la un moment dat, având în vedere că avem de-a face cu un laureat al premiului Nobel. Poate nu am fost atentă la detaliile care contează, iar detaliile fac totul într-o carte atât de scurtă și plină de simbolism. Nu pot spune nici că nu mi-a plăcut, căci am fost cucerită de descrieri și stilul acela tipic american de a vorbi, care s-a simțit chiar și prin traducere. Pot spune că a fost o carte eliptică, nu într-un sens rău, dar într-un sens în care multe teme mari se întrepătrund, teme pe care mi le-aș fi dorit abordate mai pe larg. Îmi plac cărțile scurte și de impact, însă mi se pare că în Punctul Omega se încearcă conturarea unei teorii grandioase prin intermediul personajului Elster, prin urmare, aș fi avut nevoie de mai multe lămuriri. Mai mult decât atât, mi se pare că au fost începute mai multe fire narative, însă absolut niciunul dus până la bun sfârșit. Nu pot pune exact punctul pe i sau mă feresc să o fac, având în vedere că simt că e vorba despre o carte „valoroasă”, însă mă deranjează profund sentimentul de poveste neterminată cu care am rămas.

Ce pot spune cert este că m-a intrigat acest roman suficient de tare încât să-mi doresc să mai citesc și altceva de la acest autor, dacă voi mai avea ocazia. Am vaga impresie că e genul de scriitor ale cărui opere construiesc un întreg și trebuie să citești o bună parte din ele pentru a-i înțelege viziunea; dacă am dreptate, mi se pare foarte interesant DeLillo și demn de a fi cercetat mai departe. E și o poveste captivantă totodată, nu mi s-a părut că acțiunea s-a desfășurat prea greoi, cum văzusem pe undeva, ci dimpotrivă, că s-a sărit prea repede de la o chestie la alta (în opoziție cu așteptările mele). Cam pe aici se termină critica mea, mai multe nu mă simt avizată să spun. Cred că voi mai medita în sinea mea la înțelesurile acestui roman și vă invit să luați parte la aceeași încercare.