Cristina Boncea

Mi s-a părut că a durat o eternitate să termin de citit acest roman care sincer m-a dezamăgit din considerente cât se poate de personale.

Titlul este suficient de explicativ pentru a ne da seama cu ce fel de carte avem de-a face. Este vorba de biografia fictivă a unei femei al cărei nume este de fapt Nastasya Barashkova, poreclită „Liuba” de către Poetul de care s-a îndrăgostit. De aici ne dăm seama și că personajul este de origine rusească, origine de care este foarte mândră, cât și de faptul că avem un punct de plecare pentru a trasa paralele între viața și gândurile Nastasyei și ale autoarei. Cu siguranță putem presupune trăsăturile autobiografice ale acestui roman având în vedere referințele la Revoluția din ’89, cât și faptul că ambele femei, cea reală și cea fictivă, au în realitate aceeași meserie de terapeut. Nu mă pot pronunța mai departe, nu aș avea de unde să știu cât din această carte este ficțiune și cât este realitate, însă cu siguranță, la nivel de aparențe, atât Ioana Scoruș, cât și Liuba sunt femei de aceeași vârstă care își pun probleme în ceea ce privește identitatea prin prisma relațiilor romantice trăite de-a lungul vieții. Mi se pare important să pun accentul pe această trăsătură (auto)biografică a romanului deoarece trebuie clarificat felul cum este el prezentat; nu are capitole, ci doar delimitări între paragrafe, este scris când la persoana I, când la a III-a, deși se face referire tot la protagonistă, unele texte sunt „ciorne”, altele sunt pur și simplu amintiri evocate din diferite perioade ale vieții Liubei… și toate aceste pasaje constituie, după cum spune titlul, un an din viața ei, însă de fapt mult mai mult de atât.

Aceasta este și una din mizele cărții, aș spune eu, sau oricum, unul dintre motivele centrale – trecerea timpului și felul cum se suprapun trecutul, prezentul și viitorul în mintea și sufletul nostru, sfidând parcursul cronologic. Deși o mare parte din acțiune se petrece în prezent, de unde și anul simbolic menționat în titlu, ne este de fapt prezentată o mare parte din viața protagonistei având ca nucleu două mari povești de iubire: cea dintre ea și fostul ei profesor de filosofie din facultate și cea dintre ea și un poet român consacrat (presupus imaginar), care însă este o iubire tăinuită în cea mai mare parte din existența ei. Liuba refuză idealizarea făcută asupra ei de către profesorul din tinerețe pentru a îmbrățișa cu brațele deschise și aparent neputincioasă idealizarea făcută de către ea asupra poetului cu mulți ani mai în vârstă.

Nu este nicidecum vorba de un triunghi amoros, ci de niște pendulări sufletești ale femeii – nu între cei doi bărbați, ci între sine și conceptul de iubire.

Liuba nu ne vorbește despre căsnicia ei de 15 ani care marchează cumva trecerea de la o iubire la alta, deși sentimentele ei rămân aproape neschimbate până la sfârșitul romanului. Ea ne vorbește însă despre copilărie și dorul de Rusia din care familia ei cu sânge albastru a fost alungată, ne vorbește despre educația primită de la părinții ei și principiile adoptate care au înrobit-o adesea, în fața cărora a capitulat, pierzându-și libertatea. Ne vorbește mult despre morțile în van ale tinerilor care au participat la Revoluție, despre moartea care vine indubitabil odată cu iubirea, despre moartea sufletului. Nastasya este o femeie singuratică, ajunsă la o vârstă „respectabilă”, cum se spune (presupunând că s-a născut în același an ca autoarea, ’68), care totuși s-a convins că iubirea nu există, ci doar nevoia de a iubi și a fi iubiți. Deși nu pare a-și regreta în mod direct alegerile, totuși sfârșește prin a nu avea parte de vreo iubire împlinită și care s-o împlinească. Este o femeie care își dă seama prea târziu că de fapt problema era felul în care se raporta la sine însăși, considerându-se mereu „insuficientă” (având probleme pe linia paternă în special în legătură cu a citi și a scrie cărți – traumă, complex și aplecare naturală totodată, viziune foarte conflictuală între datorie și apetență).

Aici vreau să comentez pe marginea misoginismului internalizat peste care am dat nu o dată pe parcursul lecturii. Pe lângă faptul că Liuba îl idealizează în mintea ei pe genialul poet, ea se face mică în fața lui și spune că doar bărbații pot fi poeți, pentru că ei iubesc doar conceptul de femeie și îl transformă în Idee, inspirație, femeia fiind doar calea sa înspre rai, acel loc imaginar de unde poate scrie. Își imaginează o „posibilă rivală” în dragostea ei încă neconfesată față de bărbat și se pregătește psihic de luptă pentru „a-l păstra”, a demonstra că iubirea ei este mai puternică decât a altei femei. Nu în ultimul rând, Liuba se referă adeseori la ea ca fiind prostuță și având „o minte mică”. Putem spune că toate acestea provin dintr-o nesiguranță de sine pe care femeia și-o asumă în cele din urmă, realizând că nu poate scăpa de ea însăși, nu poate fugi de cine este, dar, cu toate acestea, consider a fi evidentă căderea ei în capcana sexismului, al „idealului” masculin. Nu cei doi bărbați menționați o pun în această postură, ci ea singură își asumă rolul de „mama răniților”, pornire care provine în mare parte din ce i-a fost transmis indirect – din familie și din societate. Este un personaj lucid, însă un personaj care se lovește mereu de același perete de sticlă al globului în care s-a închis singură. Conștientă de toate aceste probleme și adevăruri, ea caută în continuare să evadeze, supunându-se unui teribil chin psihologic, spunându-și că se află într-o situație iremediabilă în ceea ce privește iubirea și fascinația (de fapt obsesia) ei față de poet. Își caută cumva valoarea în felul în care este văzută, apreciată și validată de acest bărbat, iar asta cred că vorbește de la sine privitor la problema pe care am menționat-o.

Spre final este descris un pelerinaj despre care mă așteptam să fie în Rusia, nu Spania. Și de ce un pelerinaj? Am fost surprinsă de această decizie deoarece nu sunt menționate de niciun fel viziunile religioase ale femeii pe parcursul romanului (sau nu în sensul în care te-ai aștepta să facă asta). A fost totuși o schimbare de peisaj (fizic pentru Liuba și vizual-imaginar pentru noi), însă m-aș fi bucurat dacă nu s-ar fi terminat drept o carte marcată de tragism ce putea fi evitat sau măcar ameliorat, pus într-o altă perspectivă. M-a dus cu gândul la „Măștile fricii„, cartea Cameliei Cavadia, unde de asemenea este descrisă o poveste de dragoste „ratată” din considerente asemănătoare, din frică și neputință, un pod care este lăsat să șubrezească până când e prea târziu, până când a îmbătrânit la fel de mult ca Poetul… Este foarte mult vorba și despre hazard, cu siguranță, însă suferința ce trebuie înfruntată și purtată de protagonistă este de asemenea o cruce care nu o duce înspre vindecare. Când am spus la început că m-a dezamăgit cartea, la asta m-am referit, la decizia protagonistei de a rămâne o victimă a hazardului, de a nega alte posibilități de dezvoltare în tot chinul existențial pe care îl duce, toată lupta sa cu sinele și trecutul, căutând răspunsuri.

Am rămas însă cu ideea excelentă de a ține ciorne organizate pe culori, de a scrie scrisori pe care să nu le trimiți, de a te putea regăsi atunci când îți pierzi orientarea în propriul spațiu interior prin intermediul acelor hârtii în nuanțele stărilor avute. Cea mai mare calitate a acestei cărți este cât de reală este Nastasya pentru noi, cât de bine a reușit Ioana Scoruș să ne schițeze această semi-ficțiune (nu vreau să intrăm în discuția „toate cărțile sunt puțin autobiografice”; din factori istorici și sociali, cred că cea de față este mai autobigrafică decât altele) și cât de profund ne-a introdus în mintea unui personaj plin de viață, povești și gânduri. Nu este o carte monotonă, iar acesta este un alt mare avantaj. Mie mi-a luat mai mult să o citesc din motive personale (mi-ar fi plăcut să aibă capitole sau să fie delimitate altfel bucățile între ele), însă este scrisă extrem de cursiv, ca orice carte românească contemporană pe care am citit-o (sau poate că le-am citit eu pe cele mai bune). Mă bucur că am ales cartea Ioanei Scoruș pentru a-mi reîmprospăta amintirea lecturării unui roman românesc contemporan, chiar se simte atunci când citim ceva scris de „unul de-al nostru”.

Pentru mine a fost o provocare să trec prin toate stările și gândurile Liubei alături de ea, fiindcă este o femeie diferită de mine, cu care nu am rezonat la prea multe capitole, însă este de asemenea o femeie atât de „zglobie”, care debordează de pasiune față de oameni și artă, încât mi s-a părut fascinant să intru în mintea altui om și să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă. Cred că tot ce e scris în carte invită la întrebări precum: este o iubire care nu conduce la „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” o iubire cu adevărat eșuată? Eu zic că nu, iar inclusiv pelerinajul în care pornește Liuba la sfârșit demonstrează că mereu avem oportunități de a ne lua inima în dinți și a face ceva diferit, a ne schimba cursul vieții, care, apropo, cu siguranță nu se termină la cincizeci de ani. O altă întrebare pe care această carte ne invită să ne-o adresăm ar putea fi: unde trebuie să delimităm lucrurile între noi și ce am primit drept „moștenire spirituală” de la familia noastră pentru a nu ne dezrădăcina complet, dar a nu ne pierde nici identitatea proprie? Am încercat să îmi înfrânez pornirea de a o judeca pe protagonistă prin prisma diferențelor noastre (care cu siguranță se datorează și anilor în care ne-am născut) și să-i iau povestea ca atare; sunt sigură însă că problema eidos-genos, a ajunge la eidos prin genos sau cum facem asta mai exact este încă destul de actuală printre tineri.

Acestea fiind zise, „Un an din viața Liubei B.” este o carte extrem de ofertantă în ceea ce privește temele de gândire ce pot porni de la ea. O carte foarte bine scrisă, o carte care-ți rămâne în minte prin prisma „realității” protagonistei, o carte de care te bucuri de parcă ai fi descoperit o comoară ascunsă – deși pe mine m-a atras inițial coperta, apoi titlul, descrierea și faptul că scriitoarea este psihanalistă. Cred că are nevoie de mai mulți cititori și un loc mai de vază în topurile românești de cărți contemporane. Motivul pentru care nu are un rating maxim de la mine nu ține nicidecum de tehnica literară sau narațiune în sine, ci de așteptările (iluziile?) mele nu chiar nefondate ca protagonista să aibă parte de un happy-end sau să-și creeze unul, să-l ia de la viață, în ciuda oboselii acumulate. Iubesc tragediile, însă aceasta ar fi putut să nu fie una, așa mi se pare, dacă Liuba n-ar fi fost guvernată de frică în sinea ei, de frică și idei misogine internalizate.