Casa bântuită, recenzie

Cea mai mare eroare în cazul acestei cărți este marketingul: nu este o carte extrem de înfricoșătoare, demnă de laudele lui King, Oates sau Tartt, ci, în opinia mea, o carte horror pentru copii, una destul de simpatică pentru segmentul de vârstă 10-13 ani.

Cred că acest roman al lui Jackson ar fi fost printre preferatele mele în școala generală, având în vedere că de mică mi-am început aventurile în lumea cărților cu seria Goosebumps scrisă de R. L. Stine. Înțeleg dezamăgirile cititorilor vizavi de această carte, având în vedere cum este prezentată, cât și așteptările crescute ale celor care au urmărit mai întâi serialul de pe Netflix, despre care am auzit că este net superior cărții și pe care abia aștept să-l vizionez și eu pentru a trasa o paralelă. Cu toate acestea, eu am hotărât să nu mă iau după felul ridicol în care această carte este marketată și să-mi creez propriile etichete și judecăți asupra ei. Voi explica în continuare de ce mi se pare o carte simpatică pentru copii și nu un roman horror în adevăratul sens al cuvântului, avându-l ca etalon pe Stephen King (asta pentru că nu am citit multă literatură horror la viața mea, însă știu să o recunosc atunci când dau peste ea).

Eleanor este personajul principal din această poveste, deși la început am crede că toți cei patru oameni care decid să locuiască peste vară în Hill House au o importanță egală. Doctorul Montague este cel care dă startul acestei invitații, căutând asistenți pentru proiectul său prin care încearcă să demonstreze existența unor fenomene supranaturale din casa bântuită (mi se pare haios cum seamănă puțin cu premisa și urmările din Octopussy, referitor la unchiul Phil). Theodora este cealaltă invitată a doctorului, după care îl avem pe Luke, un împătimit al coniacului și viitor moștenitor al casei, iar mai spre final, pe doamna Montague. Fraza prin care poate fi rezumat acest roman este: o femeie se alătură unui grup de oameni care participă la un experiment parapsihologic, sfârșind prin a fi posedată de spiritul casei bântuite. Nu e niciun spoiler aici, pentru că de la început observăm cum Eleanor este mult mai impactată de tot ce se întâmplă în casă față de ceilalți. Acest fapt se datorează trecutului său întunecat, folosit ca laitmotiv pe tot parcursul romanului, trecut care o face să fie sensibilă, nesigură pe sine, singuratică, având nevoie de simpatia celorlalți pentru a se simți confortabil. Ba chiar Jackson a încercat să schițeze și o relație mai personală între Eleanor și Theodora, însă având în vedere că romanul original datează din 1959 bănuiesc că din acest motiv nu a putut intra prea mult în detalii.

Personajele sunt foarte „cartoony„, de asta mi s-a părut de la început că sună a carte pentru copii. Chiar dacă avem de-a face cu adulți în toată firea, personalitățile lor sunt conturate extrem de simplist și infantil, exact ca în seriile middle grade pe care le citeam acum vreo zece ani (am în minte Școala Fricoșilor). Deși sub același acoperiș ajung să locuiască împreună două femei și doi bărbați străini unul de celălalt, nimic explicit, cu tentă sexuală nu este văzut ca posibilitate, poate doar sugerat extrem de subtil de către autoare. Chiar și când soția doctorului Montague ajunge să locuiască în casă, cei doi nu împart aceeași cameră și își vorbesc de parcă ar fi doi copii la locul de joacă. Mi s-a părut atât straniu, cât și drăguț faptul că adulții nu sunt deloc portretizați ca niște adulți; la început am crezut că ei vorbesc și se poartă astfel din cauza vreunui efect al casei, însă de fapt e doar o alegere stilistică a lui Jackson. În acest caz, n-am înțeles nevoia de a sublinia niște aspecte traumatice cu puternic impact emoțional din viața Eleanorei pendulând constant între realitatea grotească a acestora și felul superficial în care sunt prezentate viețile celorlalți. Țin să menționez aici și un aspect mai puțin plăcut și anume sexismul strecurat la fel de subtil printre paragrafe – felul cum cele două femei trebuie să se poarte „ca niște doamne”, să nu cedeze avansurilor lui Luke, chiar dacă „așa e el, mai curtenitor”; deși, în special personajul Theodora este o femeie mai „pisicoasă”, care „se întinde lasciv” (așa scria în traducere, destul de proastă țin să menționez!) și mai avem parte și de alte sugestii cu tentă sexuală la adresa comportamentului ei și relației cu Luke, este sugerat la început că și Eleanora ar fi fost interesată să-și găsească partenerul ideal venind la Hill House, deci cum se pupă toate aceste interese amoroase ce rămân în aer până la final? De asemenea, mi-e greu să cred că un adult în toată firea sau orice persoană trecută de 20 de ani este atât de naivă și prietenoasă la prima întâlnire cu cineva. Nu a existat pic de scepticism când cei patru necunoscuți s-au văzut pentru prima dată, devenind prieteni instant… până când lucruri dubioase au început să se întâmple în casă.

Mi-a plăcut enorm că am fost în asentiment cu autoarea în legătură cu două referințe literare la care m-am gândit, care mi-au fost sugerate de textul ei chiar înainte ca ea să le numească explicit: Alice în Țara Minunilor și Fantoma din Canterville a lui Wilde. Mi-a plăcut foarte mult cum a fost scrisă partea introductivă, drumul parcurs de Eleanor pentru a ajunge la Hill House, foarte „dreamy” și asemănător cu Alice explorând Țara Minunilor, iar cât despre a doua referință, aici e mai evident – e vorba despre o poveste despre o casă bântuită scrisă în mod umoristic. Nu cred că Jackson a intenționat totuși să fie ceva umoristic la cartea de față, însă nu cred că un cititor matur ar putea lua în serios această poveste la fel cum ar fi de-a dreptul înfricoșat de una scrisă de King. Puținele romane ale Regelui citite de mine conțin suspans, o adevărată construcție, după care suntem băgați cu o forța într-o lume plină de groază din care totuși nu vrem să ieșim pentru că vrem să știm ce se întâmplă mai departe cu personajele. În cazul de față, scrierea este eliptică, acel stil „subtil”, dar de fapt cenzurat de care am mai zis, nimic nu e extrem de clar din ce se întâmplă în Casă sau în mințile personajelor, cu excepție făcând poate Eleanor, ale cărei gânduri le auzim cel mai limpede. Nu știu ce s-ar fi ales de carte dacă n-am fi avut perspectiva ei pentru a ne ghida prin acțiune, căci nimic altceva nu explică cum s-a ajuns din punctul A în punctul B. Nu sunt explicate nici schimbările de stări ale personajelor, nici de ce la un moment dat ceilalți încep brusc să se poarte urât cu Eleanor, să-și schimbe atitudinea față de ea, în special Theodora. Cu siguranță pentru vremurile noastre textul ar fi putut fi îmbunătățit, „adus la lumină” – nu pentru a-i servi cititorului mură-n gură vreo semnificație mai puțin evidentă, ci pentru a ne putea introduce cu adevărat în poveste, pentru a putea empatiza de fapt cu personajele – ceea ce e aproape imposibil în cazul acesta.

Este Casa bântuită vreun fel de carte cult? Nu mă pot pronunța în privința importanței sale în istoria literaturii. Cumva, mi-a plăcut stilul de scriere a lui Jackson, mi-a plăcut că nu este unul extrem de tehnic, ci curge, e intuitiv, evocă imagini frumoase din punct de vedere vizual, dar din păcate nu a făcut nimic mai mult de atât, iar finalul a fost unul extrem de brusc. Încă un element pentru care consider această carte un roman horror ideal pentru copii – nu ni se comunică nimic la final despre lume, nu rămânem cu vreun sentiment anume înafară de nedumerire, poate (în sensul de „ce-a fost toată asta?”), e clar că doar ni s-a spus o poveste și nici măcar una verosimilă. Nu vreau să critic cartea, în sensul de a o desființa. Mă bucur că am citit-o, chiar dacă inițial am fost și eu păcălită de ridicolul marketing ce i s-a făcut, cel mai ridicol din câte am văzut vreodată. Produsul oferit nu are nimic în comun cu ce ni se promite pe copertele exterioare, însă asta nu e vina autoarei în vreun fel, așa că de aceea am judecat cartea în proprii mei termeni.

Nu o citiți dacă vreți să găsiți o scriere matură, înfricoșătoare, o poveste realistă despre o casă cu fantome. Este doar o poveste simpatică și puerilă, ce descrie la cel mai „basic” nivel cum poate impacta o astfel de casă mintea umană – nimic din ce n-ați auzit înainte, vă promit. E ca un episod din Scooby Doo, puțin mai dur. Nu e nici măcar la nivel de „Curaj, câinele cel fricos„. Doar o poveste simpatică despre morți.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.