Welsh se situează pentru mine undeva între Bukowski, ale cărui povestiri m-au lăsat la fel de perplexă și Palahniuk, ale cărui satire îmi pot aduce oricâd zâmbetul pe buze. Acești trei scriitori moderniști sunt adesea puși la grămadă, însă, deși stilurile lor seamănă, impactul este unul destul de diferit. Welsh a fost mai pe înțelesul meu decât Bukowski, poate pentru că acțiunea are loc “mai aproape de casă” (în Edinburgh, nu California, cu excepția ultimei povestiri din volum), însă ori îmi scapă mie ceva esențial, ori aceste tablouri și schițe despre “copiii celor din clasa muncitoare” nici nu încearcă să fie mai mult decât ceea ce par – lucru dezamăgitor pentru mine.
În Varză reîncălzită găsim opt povestiri ordonate după lungime, din câte am observat. Prima, Deviere periculoasă, se întinde pe vreo zece pagini și e o povestire sadică ce poate fi rezumată în doi termeni: neglijență și ignoranță (domestică). A doua se numește Vinovăție catolică și este o povestire foarte previzibilă, care mi-a amintit de clișeele din cărțile lui Nothomb și m-a făcut să mă întreb dacă Welsh își merită cu adevărat renumele, pentru că nu reușeam să disting nimic “interesant” în toată expunerea sa din jurul homosexualității reprimate, temă ce pare să-l preocupe profund pe autor. Are în centru un protagonist care “de ce îi e frică, de aia nu scapă”, iar povestea are chiar un final hazliu, ironic, care mi-a mai redat puțină speranță. Prietenul lui Elspeth îl are în centru pe un personaj cunoscut al lui Welsh (pe care eu nu l-am recunoscut, fiind prima carte pe care o duc la bun sfârșit de la el) și anume pe Frank Begbie, invitat să ia masa de Crăciun alături de familia sa. Intriga este bazată pe apariția noului prieten al surorii sale mai mici care-l calcă pe nervi pe Frank. Din povestirea asta reiese doar orgoliul și violența omului frustrat, pe care eu nu l-am putut găsi simpatic, din păcate; poate că dacă aș cunoaște personajul în dimensiunea sa completă m-ar putea înduioșa, cum am înțeles că au obieciul să o facă personajele “decadente” ale lui Welsh, dar aici nu a reușit să mă câștige.
Sex de împăcare este o poveste despre un misogin oribil care nu-și reneagă principiul nici atunci când starea fizică îi este pusă în pericol. Ăsta da om “drept”… Incidentul Rosewell a fost pentru mine cea mai simpatică dintre povești pentru că implică și ceva din exteriorul lumii înguste a huliganilor scoțieni și anume, extratereștri. Povestea este scrisă în două planuri care ulterior se reunesc și, deși la fel de plină de violențe gratuite, e mult mai plină de umor decât celelalte. Mi-a plăcut, sincer, faptul că respectă structura de bază a unei narațiuni: are un început, un mijloc și o încheiere care ne oferă o concluzie clară asupra poveștii. Petrecerea este, de asemenea, o poveste mai plină de viață decât celelalte care are în centru moartea unui personaj cauzată de o supradoză, în timp ce prietenii săi încearcă să aibă o minimă grijă de cadavru. În acest timp, apar tot felul de introspecții în legătura cu situația în care sunt puși cei doi amici și două fete, iar finalul este unul la fel de paranoic precum starea indusă de drogurile consumate cu o seară în urmă. Ecstasy-ul este, imediat după heroină și cocaină, “eroul” lui Welsh, motorul prin care au loc majoritatea evenimentelor din povestirile lui. Pradă de război a fost o povestire și mai simpatică pentru mine, având în centru doi bărbați care se luptă inițial pentru dragostea aceleiași femei, dar care reușesc să găsească ceva mai important decât acest război de orgolii: prietenia lor (am observat aici o altă temă abordată destul de des de Welsh și anume, femeia care face sex pentru a încerca să treacă peste o altă relație). Cred că a fost cea mai realistă poveste dintre toate. În sfârșit, Eu sunt Miami, cea mai lungă (100 pagini) dintre toate povestirile din carte și cea mai nouă din câte am înțeles a fost destul de dezamăgitoare pentru mine, având în vedere și că am fost nevoită să investesc mai mult timp în lecturarea ei pentru a ajunge la un final nesatisfăcător. Este vorba despre un bătrân scoțian “de modă veche”, foarte îndoctrinat de creștinism și principii naționaliste, care nu se împacă deloc cu valorile noilor generații. Printr-o întâmplare nefericită, el are revelația că Dracul nu e atât de negru (*pun intended).
Sunt sigură că nu e cea mai bună lucrare a lui Welsh, nici măcar cea mai bună colecție de povestiri având în vedere că majoritatea au fost scrise prin anii ’90 și puse abia acum la un loc pentru a nu fi pierdute. Cu toate acestea, eu nu-i pot gusta complet farmecul. Pot rezona cu câteva dintre experiențele personajelor și, dacă nici noi, cei născuți și crescuți în Balcani nu putem înțelege drama existențială a “copiilor din clasa muncitoare”, predestinați să nu poată ieși din hăul socio-economic din jurul lor, din cartierele pline de violență și droguri, din sărăcie și o viață muncită doar pentru a supraviețui atunci cine mai poate înțelege? Înțeleg mentalitatea de la care pornesc majoritatea personajelor lui Welsh (“decât să muncesc o viață întreagă pentru a nu agonisi mai nimic, mai bine să primesc ajutor de șomaj, să mă bucur de vicii și să încerc să fac rost de bani pe căi ilegale pentru a mă putea bucura în continuare de infima mea existență”) și recunosc și dura realitate din episoadele descrise de el. Ba chiar am fost surprinsă să observ că nu chiar toate personajele sale trăiesc în sărăcie și neșansă, ci Frank Begbie sau Carl Ewart par a se bucura de o existență chiar privilegiată în societate, care totuși nu le schimbă prea mult percepțiile asupra lumii, copilăria din Edinburgh având o influență permanentă asupra caracterului lor. Cu toate acestea, lipsește ceva.
Pot aprecia dibăcia cu care Welsh a reușit să prezinte atât de clar cum funcționează lucrurile în Edinburgh și cum trăiesc majoritatea scoțienilor, este perfect vizibil că stilul său este unul care redă realitatea fără să încerce să o îmbrace frumos și înțeleg, prea bine chiar, umanitatea personajelor de tip “scursura societății”, “neica nimeni”, “drogat împuțit” pe care el insistă să o scoată în evidență cu fiecare ocazie, dar ceea ce nu pot face este să mă simt profund pătrunsă de mesajele sau emoțiile care reies din aceste povestiri. După cum am spus, cred că mulți dintre noi pot empatiza cu anumite experiențe sau genuri de oameni prezentate de Welsh, însă asta nu e suficient pentru a-i face cărțile o lectură bună. Nu mi-au plăcut direcțiile în care s-au îndreptat povestirile, cu finalurile lor în general lăsate în aer; chiar dacă au fost scrise acum treizeci de ani, temele precum homosexualitatea reprimată au fost epuizate de mult, cel puțin sub forma asta vădită. Stilul în sine mi s-a părut greoi de urmărit, poate din cauza dialectului din care-mi imaginez că a reieșit traducerea. M-a obosit această lectură și m-a lăsat cu un gust amar, dar asta nu înseamnă că voi renunța la a încerca să găsesc ceva mai mult la Welsh decât aceste tablouri triste ale “golăniei forțate” – trebuie să fie ceva mai mult acolo.
