Mi-a luat ceva mai mult decât mă așteptam să termin de citit această cărticică, însă a fost o experiență foarte simpatică; nu pot defini altfel acest roman decât prin „dulce”.
În povestea ce se construiește „în crescendo” (lucru care mi-a plăcut foarte tare la stilul autorului), adăugând din ce în ce mai multe personaje și elemente relevante, pornind de la mic la mare, protagoniștii noștri sunt doi bătrâni: Addie și Louis. Într-o zi, Addie îi bate la ușă vecinului său din cartier și îi proprune să vină să doarmă cu ea noaptea pentru că se simte singură. Amândoi fiind văduvi, ajung să formeze o frumoasă prietenie și nu numai, dezvăluind confesiuni despre trecuturile lor și bucurându-se de micile frumuseți ale vieții, în general de natură. Parcă simțeam dorința de a fi în pielea lor, având tot timpul din lume să facă lucrurile cu răbdare și să nu-și mai facă altfel de griji.
Am înțeles că „Holt„, orașul unde are loc acțiunea, este un loc inventat de Kent Haruf unde se petrec toate narațiunile sale. Seamănă mai mult cu un sătuc unde oamenii se ocupă cu agricultura și fermele de animale, însă protagoniștii noștri nu par să se fi integrat vreodată prea bine în peisaj. Oamenii din Holt sunt răutăcioși și bârfitori și îi judecă pe cei doi pentru relația pe care ajung să o aibă. O altă mare problemă în poveste este fiul lui Addie, Gene, care este și „trigger-ul” punctului culminant al poveștii. Ce este special la această carte nu e atât povestea, destul de simplă în linii mari, ci felul în care ne este spusă. În traducerea în limba română nu există linii de dialog, ci doar rânduri cu replicile celor doi din timpul discuțiilor lor cu precădere nocturne. În poveste mai apar și alte câteva personaje colorate, iar imaginile care-ți rămân în minte în urma lecturii se potrivesc de minune cu ce sugerează și coperta ediției de față, zic eu.
Mă simt de parcă aș fi urmărit unul din anime-urile acelea artistice, cu multe culori în pastel și apusuri de soare peste câmpie. Nu este nici o poveste tristă, nici una extrem de veselă, ci doar urmărim construirea unei relații dintre acești doi pensionari pe parcursul unui an, care-și găsesc alinarea unul în celălalt. De la bun început, povestea m-a dus și cu gândul la serialul Grace and Frankie de pe Netflix, care, tot la fel, încearcă să aducă în vedere că viața nu se termină după șaizeci de ani, ci poți în continuare să descoperi lucruri și sentimente noi pe care nu le-ai simțit până atunci. Este, totuși, singura carte de acest tip pe care am citit-o și mă bucur că am ajuns la ea.
Ce a fost puțin obositor pentru mine la lectură au fost, poate, descrierile din frazele lungi, elementele legate prin „și” care păreau interminabile și îmi era greu să țin pasul cu ele. Când citesc descrieri, îmi place să-mi pot imagina fiecare element despre care este scris, iar în acest caz mi s-a părut mai dificil. Cu toate acestea, este o poveste care se citește ușor, ținând cititorul chiar și puțin în suspans, fiindcă nu știi la ce să te aștepți de la final. Pe scurt, „Suflete în noapte” este un roman foarte simpatic despre dragostea dintre doi bătrânei care își privesc viețile retrospectiv și aleg să nu mai repete aceleași greșeli care i-au rănit în trecut. Abia aștept să urmăresc și filmul realizat de Netflix după carte.
2 gânduri despre „Suflete în noapte, recenzie”