Cristina Boncea

Este prima carte scrisă de Joyce Carol Oates pe care am citit-o și m-a impresionat foarte tare, de la primele cuvinte. Cel mai mult mi-a plăcut stilul de scriere al autoarei, însă și povestea în sine a fost o lectură minunată de la început până la sfârșit.

Este o carte scurtă, scrisă în propoziții sacadate, cu capitole scurte și un ritm alert – genul meu preferat de carte, dacă vorbim despre structură. Povestea este foarte simplă: o mamă este victima unui viol în grup, iar fiica sa este martoră. Cu toate acestea, romanul este pe jumătate psihologic, pe jumătate roman polițist prin implicarea unei terțe parte în poveste. Este greu să vorbești despre acțiune fără a da în vileag sfârșitul poveștii, însă trebuie menționat că încărcătura emoțională este foarte puternică. O mare parte din oameni le consideră vinovate chiar pe victime – problemă cu care încă ne confruntăm în zilele noastre când vine vorba de viol, însă nu și Dromoor, un polițist care a ajuns printre primii la locul faptei pentru a le ajuta pe Teena și fiica sa, Bethie.

De aici ne putem îndepărta de acțiunea propriu-zisă a romanului (menționez doar că se întâmplă lucruri foarte satisfăcătoare) pentru a comenta pe marginea sa ca întreg. Despre Oates știam că e o scriitoare feministă, însă nu mă așteptam să dau de o scriere atât de bună și plină de suspans (mă gândeam că temele despre care scrie sunt mai „ușurele” și mundane). Nu e vorba chiar de acel tip de suspans în stilul lui Stephen King, de exemplu, pentru că e ușor de prevăzut ce urmează să se întâmple, ci e mai degrabă o trăire laolaltă cu personajele pe care autoarea ne-o oferă. În anumite capitole ne bagă chiar și-n mintea violatorilor, arătându-ne perspectivele lor asupra faptei săvârșite, lucru extrem de interesant de experimentat.

Deși cartea vorbește despre un eveniment izolat și nu foarte des întâlnit în viața cuiva (din fericire), starea de dinainte și după a trecerii printr-o traumă care-ți schimbă cu totul existența este un sentiment cu care pot rezona mai mulți oameni. M-a dus adeseori cu gândul la „Când Dumnezeu era iepure„, atât din punctul acesta de vedere (al unui episod traumatic), cât și pentru că perspectiva din care ne este povestită acțiunea este cea a fiicei de doisprezece ani a victimei principale, vocea unei copile marcată pe viață de cele trăite. Finalul mi s-a părut iarăși unul excelent și extrem de grăitor pentru victimele abuzurilor, care ajung să se simtă izolate, însingurate din cauza traumei lor chiar și la ani depărtare de la eveniment. Relația dintre Bethie și polițist este, de asemenea, o temă foarte subtil schițată de scriitoare, o idee foarte interesantă care a condimentat puțin lucrurile; din punctul meu de vedere, are foarte mult sens ce se întâmplă în mintea copilei vizavi de el.

„Violul” are în subtitlu „O poveste de dragoste” din această cauză misterioasă a legămintelor ce s-au creat în urma traumei suferite de protagoniste, consider eu. Cred că e un mesaj foarte important, acela al dragostei care poate răsări (la fel cum părul Teenei a crescut înapoi, presupun) chiar și după ce pământul a fost distrus iremediabil, la prima vedere. Nu cred că face referire la o anumită poveste de dragoste dintre personaje, ci se referă în general la acest contrast (bine-rău, cu precădere) pe care-l putem vedea în viața noastră doar privind în urmă; dreptatea, puterea de vindecare, speranța – toate sunt teme ale romanului și parte din partea mai puțin vizibilă a manifestării iubirii.

Recomand cu încredere această carte. Abia aștept să mai citesc și altele scrise de autoare.