Cristina Boncea

Acest roman este revelația anului pentru mine! M-a surprins într-un mod extraordinar și este cu adevărat o „carte-cult”, de pus lângă „O fată din bucăți” și „Întreab-o pe Alice„, doar că ceva mai bună.

„Timid” nu este deloc un termen potrivit pentru a-l descrie pe Charlie, nu în adevăratul sens la cuvântului. Este o carte ce tratează în mod indirect tulburările mintale, o carte ce prezintă scene pline de agresivitate, violuri și tragedii învelite într-un limbaj sensibil, prin vocea unui adolescent de 16 ani din anii ’90. „The perks of being a wallflower„, titlul original, descrie mai bine naratorul prin prisma disocierilor sale frecvente, a faptului că se simte cu ușurință exclus dintr-un grup și reușește mai greu să se adapteze; cu toate acestea, când reușește totuși să își formeze un grup de prieteni apropiați, putem vedea mai mult din adevărata sa personalitate strălucind.

Cartea este scrisă sub formă de scrisori, despre care am crezut inițial că-i sunt adresate cititorului. Tonalitatea lui Charlie este preponderent una calmă, dar asta nu înseamnă că nu are parte de experiențe intense pe parcursul primului său an de liceu. La început, îi cunoaște pe Patrick și Sam, doi frați care-i devin în cel mai scurt timp cei mai buni prieteni. Apoi grupul se lărgește, Charlie ajunge chiar să aibă prima lui prietenă, însă este în continuare îndrăgostit de Sam. Toți prietenii săi sunt în an terminal și urmează să plece la facultate după absolvire, însă golul lăsat de plecarea lor nu e ceea ce-l izbește pe Charlie cel mai tare. Deși este un puști emotiv și foarte sensibil, pasionat de literatură și care încearcă să-i facă pe toți fericiți, în acest roman suntem martori la manifestarea câtorva episoade disociative deloc neobișnuite pentru el, fiind astfel forțat să reia ședințele de terapie cu un psihiatru.

Mătușa Helen, sora mamei sale care murise în timp ce el avea șapte ani este adesea readusă în scenă prin scrisorile sale drept singura persoană din familie care-i arătase afecțiunea de care avea nevoie. Charlie mai are un frate mai mare plecat la facultate cu o bursă sportivă și o soră în ultimul an la liceu care are parte de propriile tragedii pe durata celor doisprezece luni. Familia sa este conștientă de tulburările emoționale și psihice ale lui Charlie, iar mama sa încearcă pe cât poate să-i amelioreze stările. Băiatul nu face parte dintr-o familie abuzivă (nu a fost lovit, privat de libertate, amenințat, jignit, etc.), însă acest lucru este doar o fericită întâmplare având în vedere trecutul părinților săi. Charlie își spune tot timpul că „cineva sigur o duce mai rău”, încercând să pună capăt gândurilor care-i provoacă tristețe, negându-și astfel dreptul la suferință. Este un individ foarte dur cu sine însuși.

Limbajul este unul obișnuit, pueril la prima vedere, însă nu tot timpul poveștile cu adevărat importante sunt spuse folosind cuvinte și expresii extravagante. Într-o recenzie citisem că „tema nu este cine știe ce, dar felul în care e spusă povestea face totul”, iar în alta că „Charlie nu a făcut chiar ce trebuie în legătură cu problema lui”; sunt în dezacord cu ambele viziuni. Charlie este un caz clinic, care a fost internat și continuă să facă ședințe de terapie și chiar să ia medicamente, însă, poate ce unii oameni nu înțeleg este faptul că nu există un antidot miraculos la PTSD și că vindecarea este strâns legată de viața dinafara cabinetului a persoanei suferinde. De aceea consider că tema abordată de autor este incredibil de importantă, fiind prima dată când dau de o perspectivă pe cât realistă, pe atât de complexă asupra acestui tip de tulburare emoțională.

Mi-a plăcut enorm că nu am avut parte de abordarea clasică din romanele pentru adolescenți a problemelor mintale, iar Charlie a fost prezentat drept un tip izolat, dar care știe să se apere într-o luptă corp la corp (nu este cazul clasic de copil „bullied” care doar strânge în sine ura celorlalți), un elev cu zece pe linie (tulburarea sa nu i-a afectat capacitatea de învățare, ci s-a răsfrâns asupra altor aspecte din viața lui), efectiv un om normal care uneori se întâmplă să aibă atacuri de panică, să plângă incontrolabil și să-și piardă cunoștința. Mi-a plăcut enorm și că au fost prezentate scene în care Charlie și-a pierdut cumpătul, demonstrând astfel că nu e doar o victimă lipsită de apărare a propriei minți, pentru că acesta este de fapt adevărul: cel mai adesea, tulburările mintale se manifestă într-un fel foarte personal, mulat pe personalitatea individului și sunt strict legate de „triggere”. Prin urmare, nu ajung, dacă sunt ținute sub control (ca în acest caz) să „înlocuiască” întreaga identitate a cuiva. Charlie cu siguranță poate fi definit ca fiind mai mult decât problemele sale.

Dacă nu e evident până acum, Charlie a fost un personaj extrem de „relatable” pentru mine și, pe lângă faptul că am empatizat cu stările sale, am și rămas cu câteva idei noi în urma lecturii, lucru care este mereu un mare bonus. Mi-a plăcut în mod special poezia pe care i-a recitat-o lui Patrick de Crăciun și ideea pe care se tot pune accentul ca fiind o parte esențială a „antidotului”: faptul de a fi prezent, fapt care e suficient pentru a te putea simți „infinit”, indiferent de ce s-a întâmplat în trecutul tău. Împreună cu Charlie, asistăm la desfacerea straturilor protectoare din mintea sa (mecanismele de apărare) și, odată cu găsirea unui „support group” pentru prima oară în viața sa, a faptului că poate să-și exploreze mintea într-un mod mult mai lucid, putând să-și observe comportamentul față de alții prin procesul de transfer și astfel, să fie mai aproape de vindecare. Traumele sale se manifestă rând pe rând, însă dorința sa spre bine este mai puternică, în special când realizează că este la fel de important pentru alți oameni pe cât sunt ei pentru el.

Cuvintele pe care i le spune Sam spre sfârșit, când își făcea bagajul pentru a pleca la facultate, sunt, cred, piesa de puzzle lipsă de care Charlie avea nevoie pentru a se întregi, cel puțin la nivel rațional. Este îndrumat să nu mai pună nevoile celorlalți pe primul loc; pe cât de banal sună acest sfat, pe atât de mult rezolvă „in a nutshell” o mare parte din grijile sale. La prima vedere, s-ar putea spune că este o carte despre adolescenți care sunt prieteni și trec prin lucruri de adolescenți puțin duse la extrem, însă nu e deloc așa; în primul rând, nu orice adolescent ține ascunse-n sine traumele lui Charlie și, în al doilea, era nevoie de toate celelalte personaje pentru a putea fi motorul călătoriei interne a protagonistului. Trăind în izolare, ca și până atunci, nu ar fi avut ocazia să se înțeleagă la fel de bine, atât pe sine, cât și rolul său în lume; suntem ființe sociale.

Avem parte și de câteva scene LGBT, iar autorul a fost foarte generos cu referințele muzicale și literare ale anilor ’90. Chiar dacă nu este un roman autobiografic, Chbosky cu siguranță a știut despre ce vorbește când l-a creat pe Charlie și ne-a trecut prin toate procesele sale de gândire. Am numai cuvinte de laudă despre această carte și cred că tocmai am scris una dintre cele mai lungi recenzii ale mele. Abia aștept să văd și filmul, însă trebuie să mai subliniez o dată că această carte m-a ținut în priză vreo trei zile și lectura mi-a produs foarte multă bucurie în suflet; mă așteptam să o detest, să am parte de o „cărticică drăguță pentru adolescenți” și „nimic special”, însă mă bucur foarte tare că m-am înșelat.

Sincer, nu o recomand persoanelor care nu au trecut ele însele prin astfel de tulburări, nu au pățit nimic traumatizant sau ieșit din comun, sunt sceptice cu privire la depresie și anxietate și nu se pot pune în pielea unui personaj aflat în atât de multă suferință precum Charlie. Nu este o carte pentru cei cu prejudecăți, doar pentru cei care vor să se lase purtați de sentimentele ce reies dintre pagini – iar asta vine din partea unui om destul de sceptic, mai ales cu astfel de cărți, deci luați aminte la această recomandare.