Cristina Boncea

A fost prima carte despre psihanaliză pe care am citit-o după o perioadă de pauză de vreo doi ani. Majoritatea termenilor mi-au rămas familiari, însă subiectele dezbătute de Coetzee și Kurtz au fost unele inedite, probleme pe care nu mi le-am pus niciodată din perspectiva prezentată.

În primul rând, cartea este foarte bine structurată, având capitole scurte cu câte un abstract la începutul fiecăruia. Cei doi au comunicat prin scrisori, iar cele scrise de Coetzee sunt marcate prin text italic. Tema principală în baza căreia cei doi au ușoare divergențe este felul în care ne creăm ficțiuni proprii despre noi și lume; nu atât în sens literar (deși sunt trasate multe paralele între psihanaliză și scriere literară), ci mai degrabă cu privire la noi înșine, în mintea noastră – cum decidem să ne privim trecutul, ce poveste ne spunem despre noi și cum punem asta în raport cu Adevărul.

Desigur că cei doi au viziuni diferite în ceea ce privește semnificația adevărului. Coetzee se gândea în sens filosofic, platonician, la un Adevăr cu A, complet obiectiv și universal, pe când psihanalista punea mai mult accent pe adevărul relațional, mai întâi dintre terapeut și pacient și apoi dintre individ și cei din jurul său, susținând până la capăt că e mai important ca fiecare dintre noi să avem o ficțiune proprie care să ne mulțumească, din moment ce nimeni nu are cu adevărat acces la acel adevăr exterior de nestrămutat. Recunosc că pe alături m-a iritat scepticismul autorului și m-a făcut să mă întreb dacă aș fi „compatibilă” cu lucrările sale, dacă mi-ar putea plăcea având în vedere gândirea lui, însă, pe de altă parte, nu pot să spun că credințele mele sunt complet într-o parte sau alta față de viziunile celor doi. O altă temă abordată destul de pe larg în carte este psihologia grupurilor, care m-a interesat cel mai puțin, însă făcea referire atât la societate ca națiune, cât și grupurile precum o clasă de elevi (Coetzee a fost și profesor) sau o gașcă de prieteni.

Ca de obicei, în orice carte de psihanaliză, partea mea preferată au fost paralele cu personaje din literatură. Simt că cel mai bine înțeleg un exemplu dacă se bazează pe un personaj fictiv despre care am citit și am avut ocazia de a-mi crea propria perspectivă asupra lui. Cel mai la îndemână mi-a fost Hester Prynne din Litera Stacojie, carte pe care am citit-o acum destul de mulți ani, dar mi-a rămas bine fixată în minte. Cei doi au folosit-o drept exemplu pentru a vorbi despre refulare, cât și redobândirea controlului asupra propriei identități prin asumarea aspectelor „rușinoase” din viața noastră. Desigur, discuția a mers și mai departe, iar Coetzee a pus problema reabilitării deținuților, dacă acest lucru mai este posibil având în vedere că ei ajung să nu mai simtă nicio vină reală, de fapt.

Uneori mi s-a părut totuși că cei doi comunicau despre lucruri diferite, că psihanalista nu răspundea chiar la obiect problemelor propuse de autor și că fiecare încerca să-și apere domeniul de expertiză. Încă nu mi-e clar ce voia să spună Coetzee prin „negarea realității” sau preferința acută pentru ficțiune pe care a avut-o încă din copilărie, nu înțeleg exact de ce nu e clar că aceste două aspecte ale vieții se întrepătrund – nu doar pentru scriitori, ci pentru oameni în general; am rămas cu convingerea mea că realitatea obiectivă este reprezentată de fapte, iar „ficțiunea”, în sensul folosit de ei, de interpretări. Cartea se încheie tot cu o analiză literară, iar autorul are ultimul cuvânt. Am rămas totuși cu un gust ușor amar în urma negativismului (sau mai bine spus, limitările) susținut, cum că nu ne putem cunoaște niciodată până la capăt sau o putem face doar prin prisma altora. Nu sunt o fană a „absolutismelor” și mi se pare că adevărul despre care vorbesc și cei doi este mereu un mix de mai multe lucruri, o sinteză.

Pregătiți-vă să fiți trecuți și prin literatură psihanalitcă de bază și câteva exemple clinice. Pe mine mă interesa cel mai tare perspectiva despre scriere a unui laureat al premiului Nobel atunci când am ales această carte și nu pot spune că am fost dezamăgită, deoarece am rămas cu niște idei noi în urma lecturii și lucruri la care să cuget. Sunt sigură că multe observații și comentarii pertinente mi-au trecut pe sub ochi fără a le oferi atenția cuvenită, așadar, cel mai probabil la un moment dat voi vrea să recitesc cartea. Recomand pasionaților de psihanaliză și curioșilor care se întreabă ce e în mintea unui celebru scriitor cu privire la ficțiune.