Mantisa, recenzie

Vreau să încep această recenzie prin a spune următoarele două lucruri: 1) îmi pare tare rău că n-am aprofundat mai serios limba greacă veche pe care o studiem la facultate și 2) înainte de toate, iată definiția cuvântului „mantisă„, pe care o primim abia la sfârșitul romanului: „o adăugire de relativ mică importanță, în special într-un text literar sau într-un discurs”. Și, chiar trei la mână, mă bucur enorm că am început să-l citesc pe Fowles cu această carte.

De la bun început am avut în minte faptul că citesc mai degrabă un scenariu de piesă de teatru, căci mi se pare că o astfel de punere în scenă ar fi genială pentru titlul de față. Apoi, mi-a venit în minte cartea „Franny și Zooey” ca asemănare, fiindcă este singura pe care am citit-o eu având atât de mult dialog la bază. Deci așa pot defini tehnic Mantisa – un amalgam de scene mai scurte, încărcate de dialog între cele două personaje principale; acestea sunt Miles Green și Erato. Lăsând la o parte evidentul și anume că avem de-a face cu o convorbire mentală (dar și cu aplicație practică pe alocuri) între scriitor și muza sa, pe mine acest scurt roman m-a dus cu gândul și la relația dintre animus și anima sau felul în care fiecare dintre noi se află în contact cu opusul său sufletesc – proces ce ar trebui să ducă spre întregirea spiritului propriu.

Înțesat de faze comico-erotice, Mantisa este de fapt o incursiune în lumea inspirației artistice, dacă o pot numi așa, și mi s-a părut mie că „ar da în vileag” câteva din trucurile utilizate de autori pentru a ajunge la un rezultat final. Faptul că între Miles și Erato există mai multe variațiuni ale aceleiași întâmplări, despre care ei tot dialoghează (având deseori opinii contradictorii despre cum ar trebui să aibă de fapt loc lucrurile), mi-a lăsat și impresia unei cărți de tipul „how to„, fiindcă intrinsec apar și niște critici din subconștientul oricărui scriitor asupra propriei munci. Pe Erato am văzut-o drept un daimon, pervertit aici în chip modernist, cu scopul expres de a sâcâi, a batjocori și a fi atât un critic intern extrem de dur, cât și un fel de alter-ego universal prin natura sa (zeiță grecească), al cărei rol e acela de a seduce și a fi într-o continuă bătălie cu voința celui pe care-l vizitează. Miles însuși o critică mereu pentru perfidia ei și falsa pudoare de care dă dovadă în timp ce ea continuă să se amuze pe baza încercărilor lui de a scrie, de a vizualiza o scenă mintală în care protagonist este chiar el.

Nu avem un spațiu sau un timp anume pentru acest roman apărut în anul 1982 având în vedere că acțiunea are loc în mintea naratorului, însă intervin multe referințe istorice din Grecia Antică având în vedere natura și proveniența lui Erato. Aici cunoștințele mele n-au fost suficient de vaste încât să înțeleg toate miturile, termenii și personajele la care aceasta făcea apel în conversație, însă consider esențial faptul că a readus în evidență frumusețea acestei culturi și limbi antice, mai plină de semnificații decât ar putea reda orice alt alfabet. La urma urmei, suntem martorii unei lupte între ego-uri, cu mize destul de mari dacă e să privim prin prisma creației artistice, ca simpli cititori; cei doi duc o luptă spre a oferi un rezultat sau altul, spre a oferi diferite perspective asupra Frumosului în general – zic eu. În orice caz, nu-mi amintesc ultima oară când un roman m-a mai captivat la fel de tare. Stilul lui Fowles este foarte cursiv și actual și cu siguranță acum nu-mi va mai fi la fel de frică să-i citesc și celelalte lucrări. Cred că m-a dus puțin și cu gândul la cărțile lui Amelie Nothomb.

Recomand, plină de fascinație.