Cazul Wagner, câteva idei

Nu sunt în măsură să fac mai mult decât niște umile comentarii cu privire la această lucrare a lui Nietzsche, pe care am parcurs-o cu scopul de a o utiliza ca material de cercetare în lucrarea mea de licență în cadrul Facultății de Filosofie. Voi spune însă că am o pronunțată afinitate înspre acest filosof, iar stilul său poetic pe alocuri m-a ajutat, cred, măcar să intuiesc sentimentele sale contrare față de Richard Wagner și muzica sa.

Volumul de față este format din mai multe părți: o introducere scrisă de traducătorul Alexandru Leahu, o scrisoare, “manifestul” în sine și o altă formă a aceluiași manifest, un fel de “draft” cu însemnările lui Nietzsche, și ele foarte importante. M-a dus cu gândul puțin la cartea “Introducere la miracolul eminescian” a lui Noica, din punctul de vedere al structurii. Avem parte, desigur, de multe repetiții ale acelorași idei sub mai multe forme, însă toate ne conduc către aceeași concluzie clară: Nietzsche s-a întors împotriva celui pe care l-a considerat odată maestru, iar aceasta din cauza decadenței sale. Wagner nu pare a-și fi schimbat vreodată stilul (care a dat naștere mișcării numită “wagnerism”), însă viziunea lui Nietzsche asupra lumii și asupra a ceea ce ar trebui să fie arta s-au schimbat în timp. Ne este menționat că prietenia sa cu artistul l-a influențat să scrie chiar “Nașterea tragediei”, o altă lucrare importantă a sa, însă ceva s-a întâmplat între această primă etapă și cea de față, care l-a convins pe Nietzsche că Wagner de fapt îmbolnăvește poporul german (care și așa “nu are niciun viitor”, probabil din punct de vedere cultural, din perspectiva filosofului) prin faptul că își instrumentalizează arta, încercând să se impună și să-și domine publicul prin intermediul ei.

Nu vreau să dau mai multe detalii decât e cazul; cert e că în această carte întâlnim pe de-o parte motivele clare pentru ruptura dintre artist și filosof, iar pe de altă parte, aprofudăm viziunea asupra muzicii și artei în general a lui Nietzsche, căci putem regăsi niște indicii clare cu privire la ce i se pare lui înălțător sau degradant. Cel puțin în cazul muzicii, își exprimă cu claritate preferința pentru cea clasică, căci principiile din spatele creării ei (ritm, măsură, etc.) sunt cumva mai prielnice pentru sufletul și mintea ascultătorului. Mai mult decât atât, aici Nietzsche (cum am impresia că în orice altă lucrare) își exprimă clar preferințele și în materie de credință, politică, ș.a.m.d, pentru că este evident că motivul rupturii sale față de Wagner și schimbării de paradigmă înglobează toate aceste elemente în cauzalitatea sa.

Nu pot recomanda cartea decât cunoscătorilor sau celor care doresc să se inițieze în opera nietzscheană (sau poate celor pasionați de wagnerism?), căci Nietzsche vorbește deseori destul de voalat, în sensul că nu va relua ideile/ideologiile la care face referire, ci trebuie mereu să ții pasul cu el, să vii cu informații din urmă pentru a-i înțelege cu adevărat viziunea; presupun că asta se aplică la orice filosof, însă Nietzsche, cu precădere, cel puțin în volumul de față, pare că se lasă cu ușurință aprins de propriile sale afecte și nu se mai îndepărtează de ele pentru a ne ghida și pe noi prin mintea sa întortocheată. E după cum spune el însuși: “trebuie să existe o artă doar pentru artiști” (parafrazare), așa că presupun că și filosofia sa e cumva scrisă doar pentru filosofi. Nietzsche nu face parte dintre acei împăciuitori ai rasei umane, e mai degrabă pe sistemul rapper-ului Cheloo atunci când cântă “și cine naiba vrea ca oamenii să fie egali?”. Cumva simt că această referință nu e deplasată în contextul stilului de scriere a lui Nietzsche, pare că ar adera la lucrurile mai “underground” având în vedere cât de tare disprețuiește masele, spunând că trăia “într-un secol al maselor” și de aceea disprețuia și arta teatrală, fiindcă era “o artă democratică, pentru mase”.

Oricum, dacă aveați impresia că Wagner a fost doar un muzician (cum credeam eu), nu, e clar că acesta n-ar fi fost un motiv suficient pentru care Nietzsche să dorească să-l desființeze atât de tare. Wagner a combinat mai multe arte pentru a crea reale spectacole dramatice în fața publicului său, iar în textele scrise, aparent, promova fascismul, opera lui fiind considerată extrem de naționalistă – Nietzsche atacă tocmai aceste “valori” pe care publicul efectiv nu le-a pus sub semnul întrebării, în special tinerii și femeile din câte am înțeles, ci doar le-au preluat ca și cum Wagner era deținătorul adevărului absolut. Trebuie să fii un mare actor pentru a putea duce acest lucru la desăvârșire, nu-i așa? Cel puțin asta îi tot impută Nietzsche acestui “șarlatan”, în care totuși filosoful mai vede încă unele aspecte pozitive, precum suferința care l-a înnobilat și care se regăsește în momentele mai scurte din melodiile sale (nu mi-a fost clară partea asta, e din sub-capitolul intitulat “Unde-l admir“).

În orice caz, cartea asta m-a lăsat cu mai multe întrebări decât înainte de a o citi, lucru foarte bun din moment ce trebuie să sap cât mai adânc posibil în filosofia nietzscheană pentru a-mi putea duce la bun sfârșit lucrarea. Mereu voi aprecia vocile care răsună tare și răspicat, care se răscoală și își exprimă grijile, temerile și neplăcerea în mod direct, neapologetic. De aceea și tind să fiu de partea lui Nietzsche, chiar dacă nu am înțeles perfect contextul în care se vorbea (riscul atunci când citești niște însemnări cumva intime, scrise la persoana I) și care a fost scânteia care a stârnit toată această dezaprobare cu privire la Wagner. Așadar, nu pot decât să mă simt puțin mândră de mine pentru că am reușit să duc la bun sfârșit această lectură – cu plăcere, chiar – și vă invit să o disecați la fel cum voi face și eu în viitorul apropiat, fiindcă ce poate fi mai distractiv decât a încerca să-ți dai seama în ce tabără te situezi când vine vorba de binele umanității?