Franny și Zooey, recenzie

Cine a spus că „Franny și Zooey” e o carte mai slabă decât cea mai celebră operă a lui Salinger, „De veghe în lanul de secară” nu a grăit adevăr, fiindcă acest roman este cel puțin la fel de splendid și conține tot atâtea licăriri de geniu precum debutul său literar. Îmbarcați-vă deci pentru o călătorie radiantă în mintea unui geniu care a știut cum să-și folosească în doze optime cuvintele și care a preferat întotdeauna să rămână scurt și la obiect – ca orice capricorn veritabil!

Poate ca grad de comparație, sigur, se poate spune că „De veghe…” este un roman mult mai concentrat pe acțiune, cu o structură clasică de introducere-cuprins-încheiere, însă lucrurile pe care autorul le elucidează prin prisma acestui roman cumva depășește nivelul de „înțelepciune” împărtășită în anteriorul. Folosesc ghilimele fiindcă, deși în ambele se vorbește despre cunoaștere și împotriva falsității umane, a filfizonilor, ipocriților și sofiștilor, exact aceasta mi se pare tema centrală în opera salingeriană: depășirea cunoașterii de tip scolastic (strict academic, cunoașterea preluată din cărți, cunoașterea de dragul cunoașterii) și vederea mai înainte, cu privire la ce se întâmplă după ce ajungi la un anumit grad (al acestui tip) de cunoaștere. Este oare o idee platonică? Așa ar părea dacă ne-am lua după sfârșitul acestui roman.

Franny și Zooey sunt frate și soră, iar Franny este mezina familiei Glass. Din câte am înțeles, Salinger a mai exploatat aceleași personaje (membrii ai familiei) și în alte lucrări de-ale sale pe care abia aștept să le cercetez. În prima parte, suntem martorii unei scene, a unei întâlniri dintre Franny și iubitul ei, Lane, în timpul căreia aceasta din urmă suferă constant atacuri de panică, premergătoare unei grave depresii în care ulterior cade. Întregul roman are la bază dialogul ca formă primordială de exprimare, ceea ce-l face să pară mai mult ca o piesă de teatru – lucru deloc întâmplător! Căci autorul ne menționează, înainte de a ne lăsa să aflăm continuarea poveștii, că personajele sale sunt de fapt niște actori, iar mai apoi, aflăm atât despre Franny, cât și despre Zooey că, literalmente cei doi sunt pe cale de a deveni mari actori americani, așa că sensul cuvântului poate fi dublu aici; spun asta pentru că Salinger frecvent „sparge cel de-al patrulea perete” și face referiri înspre sine (se prezintă direct drept „naratorul acestei povești”) și anumite alte comentarii care să ne readucă în vedere rolul autorului însuși, de parcă n-ar vrea să uităm că povestea pe care ne-a pus-o în față este una de natură fictivă. Dacă ar fi să o luăm sistematic, există trei mari dialoguri ce alcătuiesc acest roman: Franny-Lane, Zooey-mama lor și Zooey-Franny, cu privire la depresia ei, despre care părinții ei sunt cu precădere foarte îngrijorați.

Despre familia Glass trebuie să vă mai spun că este formată doar din genii – toți frații au participat la o anumită emisiune în copilărie, timp de mai multe episoade, care le punea la încercare inteligența, iar astfel au atras simpatia și respectul unui public mai larg, fapt care a avut diverse efecte asupra lor în viață. Nu vorbim despre faimă, ci despre stigma de „prodigy„, care mai apoi le încurcă puțin felul de a relaționa cu cei din jur, fiindcă standardele față de ei înșiși sunt în primul rând aproape imposibil de atins. Personalitatea lui Zooey mi s-a părut destul de asemănătoare cu cea a lui Holden Caulfield și am gândit pe tot parcursul desfășurării romanului că este și alter ego-ul direct al autorului, fiindcă se poartă întocmai unui capricorn capricios. Tot aduc asta în vedere fiindcă Salinger este născut pe 1 ianuarie, la fel ca mine și ca Michel Onfray, iar mai apoi îi avem pe Giovanni Papini și Henry Miller, scriitori pe care-i apreciez la fel de tare, iar între toți aceștia avem parte de același tip de similitudini în exprimare și gândire – ba chiar majoritatea au pomenit și ei despre zodia lor în ceea ce au scris, cu același tip de observație precum a mea, deci nu pot ignora acest aspect.

Pe de-o parte, Bessie, mama lor, este cu atât mai îngrijorată de starea fiicei sale din cauza faptului că fiul ei cel mare, Seymour, s-a sinucis, iar celălalt fiu care îi urma, Buddy, trăia extrem de izolat într-o casă în pădure. Istoria religiilor era un subiect de bază în învățăturile predate mai departe celorlalți frați, iar acest subiect este de bază și în discuțiile aprinse, dar totuși foarte emoționale dintre Zooey și Franny. Încerc să subliniez faptul că problemele acestei familii nu sunt deloc unele banale și nu au în mijlocul lor vreo altă tragedie înafara sinuciderii lui Seymour, a cărui durere își avea rădăcinile tot în mreajele cunoașterii care l-a îndepărtat de realitatea exterioară, umană, așa cum o știm cu toții. Zooey tot repetă că cei doi frați mai mari i-au transformat pe el și pe Franny în niște monștri, mereu nemulțumiți, care nu mai sunt în stare să facă nimic până la urmă fiindcă au ajuns la un nivel de claritate asupra vieții care pare că nu le mai permite nicio mișcare, fiindcă nimic nu ar mai avea sens. De la istoria religiilor cunoscută – ha! – ca pe „Tatăl Nostru”, Zooey, cel puțin, a ajuns să fie un tânăr actor extrem de cinic, ateu – din câte se vede și nihilist; aici am gândit asemănarea lui cu Holden Caulfield.

Ce este uimitor la Salinger și absolut de apreciat și avem nevoie ca de aer în special în generația aceasta, a depresiei, sunt finalurile pe care le oferă poveștilor create! Totul se întâmplă exact opus față de finalul filmului „Joker” (2019), iar în tot non-sensul care pare a fi viața, mereu se regăsește o lumină suficient de puternică încât oamenii să nu renunțe la a-și rostui existența, la a înțelege viața prin prisma afectelor, nu doar a rațiunii. Până la urmă, aceasta este problema „condiției omului de geniu” – abuzul asupra rațiunii, nu-i așa? Căderea în capcana acestei înțelegeri aparente asupra lumii, uitarea omenescului la modul cel mai simplu. Deși Zooey pare a fi înfiorător de sigur pe criticile lui asupra stării și credințelor lui Franny, tot el este cel care, în final, reușește să-i readucă soarele în viață, printr-o simplă analogie preluată de la fratele lor mort.

Îmi pare că am spus deja prea multe despre acest roman, însă tot ce pot face e să vă avertizez pe scurt cu privire la conținutul său: așteptați-vă la multe valuri de emoții, de la neîncredere la furie, de la compasiune la acceptare. Nu aș fi crezut că un roman atât de mult bazat pe dialog mă poate transpune în atâtea stări, fiindcă rareori am întâlnit dialoguri la fel de bune în alte cărți. Practic, avem de-a face cu o dialectică a credinței, dar nu doar în Dumnezeu, ci în viață și în propriul sine. Este o lecție pentru toți cei deznădăjduiți, cei aflați în plină criză existențială. Și, după cum am spus, încă o dovadă a geniului numit Salinger.