17 piese de teatru radiofonic ascultate recent

După cum v-am promis, vă voi vorbi despre piesele de teatru radiofonic ascultate pe parcursul zilelor de recuperare după operația mea la ochi. Abia așteptam să scriu acest articol, așa că pregătiți-vă pentru multe scurte recenzii în continuare. Iată deci cu ce mi-am încântat mintea în ultimele săptămâni, doar prin intermediul auzului și imaginației. Toate pot fi găsite pe YouTube.

Familia Chiț-Chiț

Am început cu ceva familiar și anume, una dintre poveștile mele preferate din copilărie, nu atât datorită narațiunii, cât a vocilor minunat realizate și a faptului că întreaga poveste este spusă cumva în versuri. O consider genul de poveste nemuritoare, potrivită pentru toate vârstele, cu cântecele presărate pe alături care-ți rămân în minte mult timp. Mi-am confirmat că mai știam încă unele replici și rime din copilărie și m-am relaxat, printre toate durerile mele oftalmologice, audiind înregistrarea în două părți și amuzându-mă copios la unele glume din cadrul ei. Pe scurt, este vorba despre un om care are probleme cu șoarecii din casă, care-i mănâncă mâncarea din dulap, așa că împrumută motanul unui vecin pentru a scăpa de ei, însă la început, acesta se prezintă a fi la fel de corupt precum rozătoarele.

David Copperfield (prima parte)

Spre dezamăgirea mea, pe internet nu am găsit decât prima parte a acestei povești incredibil de tristă, ce mi-a fost recomandată de profesoara de engleză în școala generală. Nu cred că aș fi stat să citesc monstruozitatea de carte scrisă de Charles Dickens, însă ascultând interpretarea radiofonică, m-am lăsat străbătută de teribile sentimente de apartenență la suferința lui David, care este inițial prezentat drept un copil năpăstuit de soartă. După moartea tatălui său, mama lui se recăsătorește cu un bărbat rău-voitor, care pune mâna pe casa ei și îl trimite pe David departe, la un internat, unde acesta este maltratat zilnic. Bărbatul acesta îi distruge întreaga viață, iar David abia își găsește scăparea într-un final, însă știu că aceasta nu e toată povestea. Mi-ar plăcea să aflu restul narațiunii într-o zi, însă chiar și așa, audiind doar jumătate din istorisire, m-am îndrăgostit de povestea lui Dickens și am plâns în sinea mea pentru toate durerile și greutățile suportate de copiii cu părinți (vitregi) abuzivi. O lucrare ce trebuie neapărat cunoscută, dacă nu parcursă, în viața unui cititor pasionat.

O lume dispărută (prima parte)

Din păcate, aceeași problemă am avut-o și cu această poveste extrem de interesantă, al cărui final adevărat sper să-l aflu într-o bună zi. Deși dețin cartea care conține și această poveste în engleză, alte titluri din biblioteca mea mereu au prioritate și nu mă trage inima să o citesc. În orice caz, am avut curiozitatea de a afla ce se întâmplă datorită serialului animat cu același nume pe care-l urmăream când eram mică pe Minimax. Voiam să văd dacă povestea se aseamănă, însă înafară de numele câtorva personaje, nu mi-am prea putut da seama de acest lucru. Din ce am audiat eu, un echipaj descoperă o insulă unde mai există încă dinozauri, iar acești oameni de știință doresc să prezinte această descoperire întregii lumi și, desigur, să-și asigure laurii și recompensele pentru expediția lor curajoasă. Povestea s-a terminat în punctul în care ei s-au întors înapoi și au reușit într-adevăr să dovedească existența dinozaurilor și a locului despre care vorbesc, însă urmează să aibă loc o a doua expediție și acolo mă gândesc că romanul s-ar putea întretăia cu povestea atât de familiară din desenul animat. Nu pot băga însă mâna în foc, dar pot spune că mi-a plăcut felul în care a fost pusă cap la cap în cadrul scenariului radiofonic, că m-au amuzant teribil certurile și discuțiile aprinse dintre oamenii de știință participanți la expediție și că m-a fascinat existența lumii creată de Sir Arthur Conan Doyle.

Câinele din Baskerville

Abia după ce am pornit înregistrarea, mi-am dat seama de unde îmi era familiar acest titlu. Greu am făcut conexiunea că seria povestirilor cu Sherlock Holmes și „O lume dispărută” sunt scrise de același autor, însă trebuie să-mi prezint preferința pentru povestea din urmă. Este vorba desigur de un caz de moarte misterioasă și existența unui așa-zis câine turbat (cu puteri supranaturale) ce trăiește într-o pădure, care se presupune a fi vinovatul. Sherlock și Dr. Watson analizează această veche legendă a câinelui ce pare că urmărește familia Baskerville de câteva generații, însă, cum e de așteptat, descoperă că altele sunt intrigile care au dus la moartea moștenitorului averii familiei. Intrigile acestea au fost de proastă calitate și „basic” pentru mine, în sensul în care nu mi-au oferit acel sentiment de reală uimire pe care-l aștept de la romanele polițiste cu adevărat bune. Nu cred că mi-ar plăcea să și lecturez aventurile lui Sherlock Holmes, fiindcă am impresia că nimic nu s-ar ridica la nivelul serialului realizat de BBC.

Dr. Jekyll și Mr. Hyde

Cred că aceasta este povestea mea preferată din câte am audiat, datorită și calității audio-ului, poate, dar și poveștii care m-a ținut în priză până la final. Chiar îmi doream să citesc această carte de ceva vreme și aveam ochii pe ea, așa că m-am bucurat mult când am descoperit-o sub formă de teatru radiofonic. Deși este extrem de ușor de prevăzut ce urmează să se înâmple prin ochii cititorului modern, deja obișnuit cu astfel de mistere monstruoase, tot mi-a făcut plăcere să audiez până la final și să descopăr motivația din spatele alegerii și credințelor doctorului Hyde. Recomand din tot sufletul și această creație minunată oricărui cititor pasionat și doritor să cunoască un număr cât mai mare de povești clasice (pe Robert Louis Stevenson l-aș încadra la clasici moderni), de mare semnificație în literatură. Spre deosebire de „Comoara din Insulă„, această poveste este mult mai întunecată, cu nuanțe de SF, încadrându-se mai degrabă în genul psihologic.

Comoara din insulă

Dacă tot am menționat numele autorului, trebuie să vă spun că am audiat și această poveste cu pirați și comori de aur. Aveam de asemenea cartea în biblioteca mea, însă știu că ar fi rămas necitită, astfel încât mă bucur că am ales această modalitate de a intra în contact direct cu ea. Protagonistul este un puști care, una-două, ajunge să facă parte dintr-o poveste cam încâlcită și pornește într-o expediție cu scopul descoperirii unei comori. Totul începe de la hanul pe care el și mama lui îl au în grijă, unde însă își face apariția un domn misterios, care lasă în urma sa harta unei comori. Împreună cu autoritățile locale, se ajunge la un fel de competiție între aceștia, „băieții buni” și un echipaj de pirați, care nu se dau înlături de la nimic pentru a pune mâna pe comoară. Sfârșitul este unul evident pentru acest gen de povești, iar la final, protagonistul se lecuiește de comori, expediții și pirați. Ori n-am fost eu extrem de atentă, ori povestea aceasta nu a fost deloc pentru mine, fiindcă n-am reușit să mă bucur prea tare de conținutul ei. Aflând abia recent de faptul că „Dr. Jekyll și Mr. Hyde” și „Comoara din insulă” împărtășesc același autor, îmi vine greu să procesez informația și să dau un verdict sau altul. Cert e că această piesă de teatru radiofonic nu m-a încântat mai deloc.

Cireșarii (prima carte)

Am audiat echivalentul primei cărți („Cavalerii florii de cireș„) din seria foarte populară pentru adolescenți din secolul trecut, formată din cinci cărți în total. Deși dețin întreaga serie în bibliotecă, n-am reușit niciodată să mă conving să o și citesc, dar iată că ocazia s-a ivit odată cu existența piesei de teatru radiofonic. Am reușit să înțeleg cum de seria lui Constantin Chiriță a fost atât de plină de succes, căci personajele sunt bine conturate, iar peripețiile lor frumos povestite/puse în scenă, însă cel mai tare m-a deranjat caracterul (inevitabil?) comunist al acestui prim volum. Personajele pricipale sunt un grup de copii care hotărăsc să facă o expediție în Peștera Neagră, cu scopul de a crea o hartă mai detaliată și exactă a locului. Copiii sunt ingenioși și ageri la minte, însă în Peșteră dau de alți oameni, care n-ar trebui să se afle acolo; aceasta este intriga volumului. Avem deci o poveste de tip Scooby-Doo în față, fără părțile supranaturale, în care o gașcă de mici detectivi elucidează un mister și previne înfăptuirea unei ilegalități. Cu riscul de a spune prea multe, pentru mine tocmai această „crimă” pe care copiii o previn a avut un impact negativ și m-a dezamăgit profund; dacă obiectul și natura intrigii ar fi fost altele, nu aș fi avut nimic de obiectat și aș fi găsit povestea în cauză chiar simpatică, demnă de admirat pentru vremea în care a fost publicată. Cum tocmai acea vreme își impunea rigorile ei, altele erau și regulile după care se ghida societatea. În viziunea mea, povestea e propagandă comunistă curată în substrat, iar de aceea nu am putut să mă bucur de ea până la capăt. Pe scurt, planul pe care-l puseseră la cale antagoniștii romanului nu ar mai fi considerat o ilegalitate în zilele noastre, însă micii pionieri nu aveau cum să fie de altă părere pe atunci, nu-i așa? Cumva, faptul că „vremurile s-au schimbat”, i-ar face pe copiii să fie de fapt antagoniștii și invers, pe antagoniști să fie cei nevinovați.

Coliba unchiului Tom

Aceasta a fost de asemenea una dintre poveștile mele preferate audiate recent și face parte din clasicii moderni, din cărțile pe care ar trebui să le citim măcar o dată în viața noastră de cititori pasionați. Romanul voluminos a fost însă bine prelucrat în câteva zeci de minute de ascultare, iar povestea este una foarte sfâșietoare, cu un puternic impact emoțional și un mesaj la fel de important de transmis, cu privire la drepturile persoanelor de culoare (anti-sclavie). Întreaga poveste pornește de la așa-numitul „unchi” Tom, care este un sclav negru în vârstă ce urmează a fi vândut de către proprietarul său. Un alt personaj de bază este Eliza și fiul său, care luptă pentru a fi reunită cu soțul ei nelegitim, George. Aceștia își găsesc un înger păzitor sub forma unui bărbat înstărit care-i adăpostește și-i ajută să emigreze în Canada. Povestea este desigur mult mai complexă de atât, însă pot spune doar că mă bucur că am luat la cunoștință și detaliile acestui pseudomanifest aboliționist.

Update: se prea poate ca nici această poveste să nu fi fost completă pe YouTube, în urma cercetărilor făcute pe internet.

Fantoma din Canterville

Această piesă de teatru radiofonic mi-a reamintit de ce îmi place atât de mult Oscar Wilde. În loc să avem de-a face cu o poveste clasică despre o casă bântuită și fantoma din ea, Wilde a preferat să ne facă să râdem puțin și a dat o cu totul altă întorsătură evenimentelor ce au loc. Familia care poposește în Canterville este formată din doi copii mici, o fată ajunsă la vârsta maturității și părinții acestora. Fantoma încearcă desigur să-i bântuie, să-i sperie și să-i facă să plece din locuința sa, însă membrii familiei nu fac decât să-și vadă de ale lor, să o ia în râs și chiar să-i facă farse uneori, în cazul celor doi copii ștrengari. În special personalitatea doamnei Otis este foarte memorabilă, însă personajul principal din poveste este de fapt fiica sa cea mare, care se dovedește a fi cea mai empatică în ceea ce privește suferințele fantomei. Finalul este unul chiar puțin mistic și neașteptat, dar fericit. Mi-a făcut plăcere să audiez această poveste, care mi-a redeschis apetitul și în privința celorlalte lucrări ale lui Wilde.

Ce înseamnă să fii Onest

Ei, dacă audierea primei povești mi-a „făcut poftă” și de alte creații ale lui Wilde, iar dacă cea din urmă mi-a adus un zâmbet pe buze, aceasta aproape că m-a făcut să râd în hohote. Este probabil una dintre cele mai simpatice povești umoristice pe care am cunoscut-o vreodată și o recomand din tot sufletul celor care au avut poate o zi sau o perioadă mai dificilă, căci e imposibil să nu ridice moralul oricui prin ridicolul de situație. Am scris „Onest” cu literă mare fiindcă avem parte de un joc ingenios de cuvinte (chiar și în engleză – Earnest/Honest sună cam la fel și înseamnă același lucru) și o semnificație cu dublu sens a titlului. Drept protagoniști, avem doi bărbați care se îndrăgostesc de două femei care împart idealul ca viitorul lor soț să se numească „Onest”. Astfel, cei doi se dau drept oameni diferiți și creează un întreg scenariu în jurul identității lor, însă, ca de obicei, adevărul iese la iveală. Totuși, am rămas cu nedumerirea finalului, în care nu-mi dau seama dacă pe vremea respectivă (sec. XIX presupun), căsătoria între veri era ceva normal și acceptat de societate. În fine, nu trebuie să știți despre ce vorbesc, ci că povestea nu e deloc greu de urmărit, iar finalul este unul extrem de comic. Îl ador pe Wilde!

Singur pe lume

Cred că aceasta a fost cea mai sfâșietoare poveste pe care mi-a fost dat s-o trăiesc prin prisma unor personaje fictive. O pot asemăna doar cu „Morcoveață„, o altă carte extrem de tristă și care se află încă printre preferatele mele dintotdeauna. Hector Malot a reușit să schițeze disperarea însăși prin povestea sărmanului Remi, care s-a născut cu un nor întunecat deasupra capului. Titlul se potrivește la fix și descrie toate lucrurile teribile care i se întâmplă micuțului pe parcursul vieții. Aflând că a fost adoptat, iar despre părinții săi naturali nu se știe nimic, ajunge să facă parte din echipa lui Vitalis, împreună cu maimuța și câinele său, care merg din oraș în oraș pentru a da reprezentații și a-și câștiga banii de pâine. Multe alte lucruri oribile și traumatizante i se întâmplă copilului până când destinul îi zâmbește, iar acesta, deși a fost mereu dezrădăcinat, ajunge să înțeleagă sensul cuvântului „familie” (titlul original al romanului în franceză este „Sans familie„). Nu-mi pot imagina câtă tristețe insuflă romanul, dar piesa de teatru radiofonic a putut să-mi inspire extrem de mult din suferința și sentimentului profund de deznădejde trăit pe pielea lor de atâția copii și oameni maturi încă. Tot respectul pentru această scriere deosebită, pe care nu cred că o voi uita vreodată.

Oul de cristal

Aceasta este o scurtă povestire scrisă de H. G. Wells, care însă a reușit să mă impresioneze prin caracterul său SF deosebit, „psihedelic” chiar, aș putea spune. M-a făcut să-mi doresc să citesc neapărat romanele pentru care acest autor este celebru, fiindcă povestea mi s-a părut extrem de interesantă. Acest ou de cristal se află într-un fel de anticariat, neprezentând mare interes pentru nimeni, până într-o bună zi când i se descoperă caracterul special. Nu vă pot spune mai multe înafara faptului că această poveste conține referiri la extratereștri și viața de pe alte planete și m-a fascinat în același mod în care mi-a dat de gândit și „O lume dispărută„: posibilitatea existenței și explorării unei cu totul alte lumi.

Cărăbușul de aur

Mi-ar părea rău să constat că de fapt scrierile lui Edgar Allan Poe nu sunt chiar pe gustul meu, însă se pare că cercetările mele până în prezent par a mă îndrepta spre această concluzie. Cel mai tare mi-a displăcut la această poveste faptul că explicația rezolvării misterului de la final pare că a durat mai mult decât întreaga narațiune până atunci. Mi s-a părut sincer destul de plictisitoare și nu cred că în scris aș fi putut-o duce până la capăt. Cel mai probabil „vina” îmi aparține, căci nu m-au atras niciodată poveștile cu comori ce trebuie descoperite după descifrarea unui anumit mesaj.

Metamorfoza

După ce am citit „Procesul” lui Kafka acum mai mulți ani, mi-am cam jurat să nu mai încerc să citesc nimic de la el, fiindcă limbajul mi s-a părut unul greoi, iar stilul extrem de plicticos, ca să nu mai vorbim de mesajul nesatisfăcător pe care-l transmitea întreaga povestire. Cam așa stau lucrurile și cu „Metamorfoza„, însă mi-a plăcut ceva mai mult decât cealaltă lucrare celebră a autorului. Un tânăr se trezește efectiv într-o zi transformat într-un mare gândac incapabil de a mai face nimic pentru a-și susține existența. Familia sa este obligată să aibă grijă de el după ce observă transformarea lui, însă apare dilema etică, formulată cumva sub forma „mai are rost să îl îngrijim, având în vedere că ne îngreunează existența și nu mai are nimic în comun cu persoana pe care o știam noi?”, deși gândacul încă are o conștiință. Nu-și poate manifesta însă trăirile interioare, iar tocmai acest lucru face povestea extrem de tragică. Kafka, Kant – pentru mine au sunat mereu similar aceste două nume. Nu-mi plac narațiunile de natură etică, care impun doar o dilemă, fără a-i putea găsi vreo rezolvare. Prin urmare, nu pot găsi nici un sens în cele două lucrări ale lui Kafka pe care le-am parcurs, dar mă bucur cumva că am luat la cunoștință despre ele (poate o să le înțeleg la un moment dat, dar nu au niciun fel de valoare literară pentru mine).

Rinocerii

Prin intermediul lui Ionesco, am aflat ce este teatrul absurd. Nu va fi niciodată genul meu preferat, dar această piesă mi-a plăcut într-o anumită măsură. Ipoteza de la care se pornește este năvălirea unor rinoceri în mijlocul unui oraș parizian. La început, oamenii sunt sceptici și au dileme pe baza speciei din care fac parte rinocerii văzuți, dacă au fost unul sau doi și tot așa. Apoi, devine clar că rinocerii sunt de fapt oameni care s-au transformat în aceste animale. În cele din urmă, singurii oameni rămași printre aceste animale sunt o femeie și un bărbat, aflați în punctul de a începe o căsnicie. Ce îi leagă este dorința de a rămâne umani, însă aceasta se pierde când majoritatea nu mai e reprezentată de oameni, ci rinoceri. Nu știu de ce autorul a ales fix acest animal drept simbol, însă povestea are cu adevărat un mesaj extrem de interesant: oare cel care o ascultă ar alege să rămână om sau ar vrea să se alăture celorlalți rinoceri, pentru a deveni doar un animal cu instincte, liber, care folosește mugetul pe post de exprimare? Este o piesă de teatru cu un puternic impact psihologic, cu personaje foarte simpatice și foarte vie – sau cel puțin, așa va rămâne în amintirea mea. Recomand!

Adam și Eva

Este vorba despre romanul lui Liviu Rebreanu cu acest nume. Dacă nu am rezistat să citesc decât 100 de pagini din „Ion” din cauza stilului plictisitor de scriere (deși mi-a plăcut povestea după ce am învățat-o din comentariile pentru bac), este clar că și acest roman va zăcea în biblioteca mea de dragul esteticii culturale pentru totdeauna. Povestea are în centru mitul androginului, de care eu deja m-am săturat după ce am dat de o grămadă de povești fictive pe aceeași temă în trecut și plus că, din motive personale, nici nu-mi mai vine a crede în povestea „sufletului pereche”. Cred că am spus cam toate cele necesare prin asta posibililor doritori de a citi sau a audia romanul în cauză; avem un cuplu drept protagoniști, iar povestea se bazează pe cele șapte vieți anterioare pe care le-au avut pentru a se întâlni și a-și duce la bun sfârșit povestea de dragoste, șapte fiind teoretic numărul magic pentru împlinirea iubirii predestinate. Am ascultat până la final, iar singurul lucru interesant (fiindcă nu consider a fi o mare revelație faptul că avem parte de aceleași personaje, nu altele, doar că în ipostaze diferite de-a lungul istoriei) a fost schimbarea cadrelor și a profesiilor, a raportului dintre cei doi. Partea asta a fost frumos conturată de Liviu Rebreanu. Mă bucur că am aflat despre ce e vorba în „Adam și Eva„, însă și mai mult mă bucur că am audiat povestea în loc să încerc să o citesc.

Să ucizi o pasăre cântătoare

Aceasta a fost ultima poveste pe care am audiat-o și mă bucur de acest lucru, fiindcă îmi doream de mult timp să cunosc conținutul acestei opere. Am descoperit o poveste foarte frumoasă, care, precum „Coliba unchiului Tom„, are la bază lupta pentru egalitatea rasială. La mijloc se află un caz legal în care o persoană de culoare este acuzată de viol, urmând ca bărbatul să fie spânzurat direct dacă va fi găsit vinovat. Printre personajele principale sunt și doi copii, frate și soră, care sunt martori la desfășurarea acestui caz, în timp ce tatăl lor (care este avocat) îi ia apărarea bărbatului și conduce jurații înspre adevăr. Totuși, bărbatul nu are parte de un final fericit, iar copiii sunt nedumeriți cu privire la semnificația corectitudinii în viață. Înspre final, însă, „justiția este servită”, iar titlul romanului este utilizat pe post de concluzie. Acesta se referă la a nu ucide sau fura inocența unui lucru pur, ci a-i păstra integritatea cu orice preț, căci „nu rănește pe nimeni”. Desigur, povestea este una mult mai complexă decât pot eu descrie aici, însă mi-a făcut plăcere să audiez încă una din marile opere literare ale timpului nostru.

În concluzie, trebuie să recunosc că mi-a luat mai multe zile să duc la capăt acest articol, pe care sper să-l găsiți informativ. Am contemplat mult asupra diferenței dintre „audio books” și romanele scrise și am ajuns la concluzia că timpul este uneori prea scurt pentru a intra în contact cu toate poveștile pe care ne-ar plăcea să le aflăm. Eu, de exemplu, prefer adesea să citesc romane psihologice, care nu sunt într-atât bazate pe acțiune, ci pe stări și gânduri. Prefer astfel să audiez cărți celebre, de obicei stufoase, pentru care nu aș avea timpul și dedicarea necesare.

Voi cum procedați? Ce reprezintă cărțile audio pentru voi și cum vedeți diferența dintre acestea și cele pe care le citiți?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.