Acest volum reprezintă mai degrabă o trecere dintre cel anterior și cel viitor, în care suntem martorii luptei dintre echipa Funbari și Icemen. De aici și ratingu-ul “slăbuț”, fiindcă nu s-au întâmplat prea multe lucruri între timp.
Cei din urmă (Icemen) sunt exact ceea ce spune și numele: o echipă formată din doi bărbați și o femeie care au crescut în cele mai răcoroase țări și au devenit șamani pentru a supraviețui frigului și vieții de zi cu zi. Cu toate acestea, echipa formată de Yoh, Faust și Ryu a dobândit puteri noi pe timpul antrenamentului efectuat de Anna, iar mana lor este utilizată la cote mult mai mari prin intermediul conexiunii cu spiritele lor. Nu primim prea multe detalii cu privire la acest antrenament, însă cert este că fiecare dintre cei trei este un șaman mult mai evoluat decât în trecut; Yoh chiar “se laudă” înaintea meciului că urmează să-și doboare inamicii cu o singură lovitură, iar întreg publicul este uimit de grandoarea căpătată acum de cele trei spirite ale șamanilor și mediile folosite pentru a le controla puterile.
În orice caz, lupta are de la bun început un sfârșit previzibil, care nu este explicitat la finalul volumui de față, însă poate fi cu ușurință intuit. Tocmai pentru a-și susține viziunea de viitor Rege Șaman, Yoh îi împinge pe Icemen să dea tot ce au mai bun, pentru ca înfrângerea lor să fie una corectă, având în vedere că aceștia puneau mare accent pe greutățile înfruntate pe timpul antrenamentelor lor geroase și considerau că echipa Funbari e formată doar din niște puști care habar n-au ce înseamnă greul (îi numesc “posers“); voiau cu orice preț să-și apere onoarea, iar intenția lui Yoh nu era aceea de a-i dezbrăca de demnitate și, implicit, de identitatea de care erau așa de mândri. Îmi place în mod deosebit cum Anna le explică celorlalți prieteni ai lui Yoh că tocmai în asta constă puterea și echilibrul interior al viitorului său soț: în faptul că nu se axează pe trecut, ci prezent și viitor. De asemenea, pentru a explica dimensiunea noilor sale puteri, Ryu mai menționează și încrederea absolută în sine și în idealul pentru care luptă pentru a putea rămâne calculat în timpul unei bătălii și cred că acestea pot fi luate ca sfaturi înspre cheia succesului în viață, în general.
Ca de fiecare dată, am fost uimită și luată pe sus de profunzimea acestei serii, care poartă cu sine multe subînțelesuri și substraturi pline de învățături străvechi și importante, șamanice cu adevărat. Încă trăiesc cu impresia că nu pot cuprinde cu mintea complexitatea creației lui Takei, însă sper ca într-o bună zi să reușesc. Până atunci, nu pot decât să admir construcția personajelor și a acțiunii, atât de sublimă, corectă și realistă, în sensul că nu avem de a face cu o altă poveste de tipul “binele învinge răul”, ci vedem cum acestea converg, chiar se întrepătrund uneori, la fel ca în viața obișnuită. Abia aștept să citesc continuarea și mi-aș dori ca această serie să nu se sfârșească niciodată, dorință ce-o port cu mine încă din copilărie.
Cum reușește Yoh să fie Yoh? Cineva atât de calm, care totuși este pregătit din copilărie să conducă întreaga lume. Cineva atât de prietenos, familiar, care pare obișnuit, dar totuși poartă în sine o înțelepciune perfect internalizată, nu doar preluată mot a mot de la cei din familia Asakura, care știe mereu care e cel mai corect lucru de făcut, cunoaște puterea iertării și înțelege sentimentele și deciziile oamenilor, fără a-i judeca vreodată sau a se supăra pe ceva sau cineva. Singurul lucru care-l atinge, îl înflăcărează este existența răului, definit prin egoism, dorință de supremație și de control asupra altor oameni. Da, așa arată un șaman adevărat, dar personajul pare într-atât de real încât mi s-a părut mereu că ar putea fi cineva pe care să-l întâlnesc întâmplător în cercurile mele de prieteni. Acest mister, calea șamanului, aspirația spre a fi un adevărat lider spiritual și a călăuzi toți oamenii înspre bine mă va fascina la nesfârșit și va tot fi un ideal de atins pentru mine.
