Cristina Boncea

Afirmație: „Prefer cărțile în locul oamenilor/cărțile sunt o evadare din realitate”

Opinie personală: Mi se pare din start greșit să folosești cărțile ca pe un mijloc, nu un scop în sine. Cu riscul de a părea kantiană, trebuie să specific totuși că eu niciodată nu am avut această viziune asupra cărților și m-a oripilat mereu gândul ca ceva imaginat să fie mai bun decât realitatea: vie, autentică, mai profundă și surprinzătoare decât orice roman celebru, pentru simplu fapt că ți se întâmplă ție. Arta imită viața pentru mine, nu voi fi niciodată într-un antimimesis, precum Lana del Rey sau Oscar Wilde. Nu despre viziunile mele filosofice e vorba aici, ci de faptul că mi se pare ridicol și jignitor să „obiectifici” cărțile (care sunt doar niște suporturi materiale pentru cuvinte, ce au în spate idei și trăiri) în așa hal încât să le folosești ca pe o scuză și un refugiu din propria ta realitate, ca și când ai refuza cadoul vieții și ai alege o non-realitate pe care nu o controlezi, doar ești martor la ea; ca și cum ai alege să fii un ficus, care are uneori pretenția de a se ridica și a mai și pleca prin cameră din când în când.

Pe bloguri, pagini „bookish” și conturi de bookstagram populare am văzut de-a lungul vremii o grămadă de astfel de imagini și texte „share-uite”, încurajate, și mereu mi-au ridicat probleme adepții unei astfel de mentalități. Mai există și genul de mesaje „partenerul meu ideal nu va exista niciodată în viața reală fiindcă standardele mi-au fost ridicate mult prea sus prin prisma ficțiunii”. Cum rămâne cu: „if you can imagine it, you can achieve it„? Și ce fel de standarde ale perfecțiunii sunt acelea, căci orice carte firesc scrisă prezintă personaje și cu trăsături bune, dar și rele. E doar o proiecție psihologică personală pe care mulți cititori le-o pun în cârcă autorilor, pe care-i transformă la rândul lor în niște mici zeități la care se roagă pentru mai multe realități false în care să-și îngroape sentimentele, gândurile și trăirile reprimate. Acest gen de fanatism m-a împins să nu-mi vină a mă numi „book lover„, fiindcă nu vreau ca pasiunea și respectul meu față de scriere să se confunde cu această purtare de sectă.

De ce ar fi cărțile „mai bune” decât realitatea, când ele au fost scrise pornind de la realitate, de la contactul direct al autorului cu viața? Înțeleg că uneori viața oricui poate părea prea grea de dus, că uneori oamenii din jur ne dezamăgesc și am vrea să ne ferim puțin de societate, să petrecem niște timp cu noi înșine, dar asta e cu totul diferit față de a prefera într-adevăr să-ți creezi un univers interior ce are la bază personaje fictive. Fără să vrei, mi se pare imposibil să nu aplici aceleași criterii și oamenilor sau întâmplărilor ce vor avea loc între timp în propria-ți existență și-atunci normal că romanele SF/Fantasy/YA îți vor fi singura salvare, fiindcă magia din viața reală funcționează cu totul diferit de cea din Harry Potter, spre exemplu.

Părerea mea rămâne că cine nu poate observa, aprecia și iubi magia vieții de zi cu zi, nu va reuși niciodată să înțeleagă sau să trăiască pe deplin nici magia mai puerilă contextualizată într-o serie pentru adolescenți și tineri adulți.

Niciodată nu am citit pentru a fugi de ceva, pentru a umple un gol, pentru a înlocui ceva ce lipsea din viața mea. M-am convins de acest lucru în momente în care aveam tot ce mi-aș fi putut dori, însă la lectură tot n-am putut renunța. Am o pasiune pentru explorarea minților umane cultivate, iar aceasta nu va dispărea niciodată. Oricât de fantezistă ar putea părea o carte, dacă e cu adevărat bine scrisă și reprezintă o lucrare de valoare (nu doar din punct de vedere subiectiv), ea are la bază o bună cunoaștere a naturii umane din partea autorului. Cum o dobândești? Trăind, experimentând. Apoi, acești autori ne transmit mai departe experiența lor prin intermediul romanelor pe care le lasă în urmă, iar noi avem privilegiul de a absorbi toate acele cunoștințe în mod indirect, prin intermediul ficțiunii. Pentru asta sunt cărțile: pentru împărtășire, descărcare, schimb de energii, cunoaștere. Nu pentru a le face altare și a încerca să impunem realității noastre ceva dintr-o realitate metafizică (mă gândesc cumva și la „Manifestul partidului comunist” aici). Dacă fugim de realitatea noastră din diferite motive, nici nu vom putea internaliza cu adevărat lucrurile citite în cărți care ne fascinează. Iar pentru cei care susțin că în cărți găsim alinare, frumusețe, ceva mai ușor de îndurat, călătorii imaginare plăcute, să citească romane despre război, traume, chinuri și să le trăiască laolaltă cu personajele. Pentru cei care aleg să citească doar același gen de cărți tot timpul, unde binele mereu învinge răul, iar acest lucru se știe de la început fac aceeași greșeală ca și în viață: consideră că pot alege doar câteva bucăți mai plăcute de care să se agațe, lăsând baltă complexitatea vieții și frumusețea ei, aflată tocmai prin prisma greutăților și a eșecurilor.

Voi păstra tot timpul distanța față de cititorii care se încadrează în această categorie și încurajează obsesiile de acest tip, fiindcă pentru mine reprezintă o purtare foarte dăunătoare față de sine, cât și încurajarea unui mesaj foarte greșit, de-a dreptul grotesc, față de alți pasionați de lectură. Aceasta este una dintre opiniile mele pe care sunt cea mai sigură și nimic nu m-ar putea face să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă, deși am încercat de-a lungul timpului să mă integrez cumva în această comunitate, de dragul împărtășirii unei pasiuni comune. Din fericire, am găsit și alte laturi ale comunității de cititori din România care sunt totuși oameni ce disting între bucuria vieții și bucuria unei lecturi bune.