Cristina Boncea

Aveam mari așteptări de la această carte, având în minte titluri precum „O fată din bucăți” sau „Yakuza Moon” cu care să o compar, însă nu s-a ridicat nici pe jumătate la nivelul așteptărilor. Știam că voi da peste jurnalul unei fete care a fost dependentă de droguri, însă speram ca vocea protagonistei să fie altfel, iar experiențele ei descrise într-un mod diferit. Cele mai mari nemulțumiri sunt legate de stil și exprimare, însă mai există ceva, greu de identificat, care m-a făcut să simt chiar o repulsie față de „Întreab-o pe Alice”.

Știm deci că romanul de față este un jurnal, însă vom afla ce fel de jurnal abia la sfârșit. Recunosc că epilogul mi-a schimbat puțin perspectiva asupra lui, în mod apreciativ, însă nu a modificat prea tare imaginea de ansamblu pe care mi-o creasem despre carte. Nu aflăm numele personajului principal, desigur, cum la fel multe alte nume au fost eliminate din context pe motiv de păstrare a intimității și siguranței persoanelor menționate. Protagonista are așadar vreo 15 ani când începe să țină un jurnal, iar totul începe când ea se plictisește în vacanța de vară și merge la o petrecere, unde fără să vrea intră în contact cu acidul (LSD). Începând cu această întâmplare, fata își hrănește dependența de substanțe, nu fără remușcări ocazionale, și fuge de vreo două ori de acasă. Când în sfârșit are suficientă putere de decizie pentru a spune „nu” tentațiilor, ceva oribil se întâmplă, iar astfel ajunge la un ospiciu. Acest eveniment a fost singurul care m-a atins, a trezit ceva în mine, gânduri care nu mai erau doar „ce naiba e cu fata asta?”.

Înainte de a fi înțeleasă greșit, vreau să menționez că mă pot raporta perfect la gânduri precum „nu am fost eu aceea care a făcut toate acele lucruri îngrozitoare”, „vreau să uit și să-mi încep o nouă viață printre copiii „cuminți”” sau „aș face orice să nu mi se fi întâmplat niciodată acele lucruri”, însă ce lipsește cu desăvârșire din acest roman (cu zero pretenții literare! e doar un jurnal publicat ca omagiu, din ce înțeleg eu, deci autoarea nu are nicio treabă cu literatura în acest sens) este adevărata transcriere a emoțiilor și mai ales, a motivațiilor. Desigur, ea povestește detaliat genul de „trip-uri” pe care le are și senzațiile simțite din timpul consumului de droguri, felul în care ajunge să vadă lumea și consecințele faptelor sale, tot felul de lucruri șocante despre traiul altor adolescenți, dar mă refer aici la adevărata motivație, a felului în care i se formulau gândurile în cap care o convingeau să ia următoarea doză. Poate că din exterior, „drogații” par doar niște roboței teleghidați până la următoarea porție, însă în mintea lor se desfășoară un adevărat monolog interior înainte, după și chiar în timpul efectului unui drog și tocmai de acel monolog aș fi fost curioasă.

Fără aceste lucruri strict personale și subiective, legate în mod direct de viața dependentului, descrierea problemei pare a fi aceeași cu a oricărui alt dependent, poate fi ceva obiectiv citit pe internet despre reacțiile la diferite substanțe, deci complet impersonal și care pe mine personal nu mă atinge, din acest motiv.

Problema majoră a protagonistei este faptul că spune tot timpul că nu are cu cine vorbi, îi e atât de rușine de ce a ajuns să fie încât nu are curajul să povestească nimănui, nici măcar unui psihiatru, tot ce i s-a întâmplat și preferă să pună totul în scris în acest jurnal al ei. O altă problemă majoră este fostul ei anturaj de dealeri și consumatori, care-i fac viața un coșmar (după ce ea îi turnase înainte la poliție dintr-o motivație doar pe jumătate etică, cealaltă jumătate fiind destul de ipocrită dacă stai s-o gândești), însă nici despre acest lucru nu simte că poate discuta cum trebuie cu familia ei. Mi se pare atât de greu de crezut că niște părinți descriși în felul în care a făcut-o această fată n-ar fi în stare să ia anumite măsuri drastice pentru a-și proteja fiica, încât e greu să nu-i atribui și ei o parte substanțială din vină, fiindcă o persoană de 15-16 ani nu mai e chiar atât de lipsită de discernământ. Trecând și de partea aceasta de „judecare a personajului” și având în minte doar că aceasta e o poveste reală, așa s-au petrecut lucrurile și aia e, „Întreab-o pe Alice” nu pare a fi nici un ajutor real pentru un adolescent care s-ar putea afla într-o situație asemănătoare, ceea ce aparent își propun editorii cărții.

Tocmai pentru faptul că protagonista ajunge să consume droguri din întâmplare și ajunge la un ospiciu tot din întâmplare, face să pară că nici celelalte lucruri care i se întâmplă nu ar fi propriile ei decizii, ceea ce este fals (uneori fiind și „curată” pe anumite perioade de timp). În special la începutul unei astfel de dependențe, persoana în cauză încă are o perspectivă generală asupra lumii, așa că nici măcar nuanțe de „Trainspotting” nu pare să aibă universul interior al fetei, ci pare doar că vrea să „mai ia” doar de dragul de a mai lua; nu sunt relatate anumite dialoguri între ea și alți dependenți întâlniți pe drum, nu e exprimată nici măcar o preferință pentru un anumit tip de drog (doar că fata e „pe high, nu pe low”, îi plac upperele), ci doar vedem un copil dintr-o familie bună care-și face viața un calvar pentru absolut nimic, nici măcar un motiv inventat, nici măcar iluzia de a deveni sau a cunoaște ceva. „Filmele” pe care și le ia constau doar în vizuale și/sau amorțire (în cazul heroinei), însă mintea ei nu merge mai departe de atât, cum și pe întreg parcursul jurnalului fata pare a avea mai degrabă gândirea unui copil de șapte-opt ani decât a unei adolescente; mă refer cu precădere la scenele în care descrie viziunea ei asupra morții.

Ce vreau să spun cu toate aceste comentarii pseudo-răutăcioase e că nu cred că povestea ei se poate întâmpla chiar oricărui alt adolescent, fiindcă poveștile astea (chiar și dependența) se dezvoltă în funcție de psihicul fiecăruia.

Pentru că e uman imposibil ca genul acela de experiențe (dependență, prostituție, fuga de acasă, etc.) să fie cu adevărat superficiale, singura concluzie logică e că autoarea nu a știut suficient de bine să (de)scrie tot ce i s-a întâmplat, din străfundul minții și sufletului său. Din această cauză nu mi-a plăcut mai deloc cartea, singurul ei avantaj fiind că se citește repede. Am vrut să continui fiindcă eram curioasă ce se mai poate întâmpla și am avut o intuiție bună, fiindcă finalul este pe de-o parte și șocant, și „de așteptat” în același timp. Cea de-a doua parte a cărții echilibrează frustrarea acumulată de-a lungul primei părți. Mi-aș fi dorit să fi fost mult mai „în mintea personajului”, de asta spun că sunt dezamăgită de (in)utilitatea jurnalului. Cu toate acestea, este un mod foarte simplist de a pune lucrurile în perspectivă în ceea ce privește riscurile consumului de droguri și anturajelor nocive, deci presupun că pentru cineva abia ajuns la perioada pubertății ar fi fi o lectură recomandată.