Cristina Boncea

Cartea aceasta este exact cum spune și titlul: sufocantă! M-am simțit cuprinsă de multe emoții și stări distincte pe măsură ce o citeam, astfel încât chiar și acum, la final, îmi e greu să vin cu o părere unitară despre această năucitoare carte a lui Palahniuk.

Nu e nici prima, nici a doua oară când citesc ceva scris de unul dintre autorii mei preferați, însă „Sufocare” este puțin altă mâncare de pește. La început, părea ceva scris în genul lui Amelie Nothomb: misterios, puțin filosofic, „întunecat” și umoristic în subtext; acesta a fost poate momentul când am remarcat cât de similare sunt stilurile celor doi. Mai important este însă faptul că, unde până acum eram obișnuită ca Palahniuk să fie acel scriitor plin de ironii și satire sociale, adică autorul a unor cărți profunde numai în ideile din spate, nu în abordare, am descoperit că volumul de față are foarte multe straturi care îl fac mai greu de analizat. În primul rând, îl avem pe protagonist, Victor Mancini. S-ar putea să rețin acest nume pentru mult timp de aici înainte.

Victor pare la prima vedere foarte ușor de descris în cuvinte (unul dintre marile atuuri ale lui Palahniuk este simplitatea aparentă ca marcă a stilului său): obsedat sexual, se preface că se îneacă la diverse restaurante pentru a fi salvat de străini și a face ulterior rost de bani pentru a-i plăti spitalizarea mamei sale bolnave și lucrează la un parc național ce are ca tematică viața din secolul XVIII împreună cu cel mai bun prieten al său, Denny.

La început, m-am minunat de amalgamul de elemente combinate cu multă originalitate în acest roman. Nu că m-aș fi așteptat în vreun fel ca Palahniuk să nu fie original, însă, prin natura și subiectele lor, cărțile sale ar putea părea că merg înspre comercial deseori. Aceasta este însă numai o iluzie, vă promit! Îmi era teamă doar de un sfârșit previzibil, plat, care să nu se ridice cu mult peste nivelul celorlalte cărți citite de la autor. Îmi doream, în mod natural, să găsesc ceva și mai mult care să-mi placă la dânsul și cred că am găsit. În continuare, intriga e formată din faptul că Victor vrea să-și cunoască originile prin intermediul jurnalului mamei ei care este scris în italiană (de unde și numele de Mancini).

Programul său săptămânal este unul repetitiv: muncă la parcul național, vizită la mama sa sâmbăta, seară de seară la restaurante prefăcându-se că moare și pseudo-vizite la întâlnirile obsedaților sexuali anonimi, când în mare parte doar întreține raporturi sexuale cu o altă femeie din grup. Având în vedere că protagonistul este obsedat sexual cu acte în regulă, așteptați-vă la multe scene de sex, însă toate acestea nu duc unde ați putea crede. Victor (care studiase de asemenea medicina, am uitat să menționez! în carte se găsesc și multe mențiuni cu privire la diferite afecțiuni fizice ale organismului) este totuși un om foarte nemulțumit cu viața sa, care se simte mizerabil (și folosește sexul ca pe o escapadă, la fel cum funcționează orice dependență) și este chiar un nihilist, spunând constant că nu există iubire, sentimente sau Dumnezeu și încercând să demonstreze că el nu este un om bun, capabil să facă ceva bun pentru alții. După cum reiese în mod evident din context, această ultimă parte nu e câtuși de puțin adevărată, însă lucrurile se complică în ultimele 50 de pagini ale romanului. Acolo stă de fapt toată magia!

De la bun început, aflăm că Victor este îndrăgostit de asistenta care o îngrijește pe mama sa, pe nume Paige Marshall. Cu toate acestea, este singura femeie cu care Victor nu poate să se culce, fiindcă aceasta îi propune un târg cel puțun dubios pentru a-i reda sănătatea mamei sale. Pe de altă parte, romanul e format din capitole scurte și intercalate din diferite perioade ale vieții lui Victor; multe dintre ele se referă la aceeași mamă acum bolnavă, Ida Mancini, care își petrecuse o mare parte din viață la închisoare, iar Victor avusese mai multe familii adoptive, despre care nu este menționat mare lucru.

Acesta este iarăși un alt strat mult mai profund decât ar putea părea, care încheagă această poveste și o face atât de densă și plină de semnificații. Ida Mancini era genul de femeie „hippie”, care lupta împotriva normelor sociale și își învăța fiul că nu trebuie să se ghideze după regulile deja existente în lume, ci își poate crea propriul univers după bunul plac.

Cu toate acestea, Victor nu devine neapărat idealul de copil al mamei sale, care nici măcar nu-i mai recunoaște chipul până-n ultimele momente de viață, însă ceea ce află despre trecutul lui și crede a fi adevărat îi schimbă cu totul perspectiva despre sine însuși și cu privire la realitatea exterioară. Totuși, Palahniuk a introdus un mare „plot-twist” ca urmare a acestei situații, pe care la început l-am detestat, fiindcă nu am înțeles de ce, însă, până la final, totul a căpătat un nou sens, mult mai „cinematic” (în sensul de scenă de film) decât m-aș fi așteptat. Tot ce vă pot spune e că există multe scene nebunești, dar și foarte artistice în acest roman, avem parte chiar și de o conspirație de domeniul SF, iar sfârșitul este unul aducător de inspirație, ce are menirea de a înlătura orice urmă de dubiu cu privire la geniul creator al autorului.

Pentru a vorbi puțin și de părțile negative, personal simt nevoia să menționez că nihilismul a fost puțin dus la extrem și am avut senzația că nu doar din partea personajului, ci cumva din partea autorului. Acest comentariu este însă perfect subiectiv, are legătură doar cu credințele mele personale și nu afectează cu nimic felul în care văd cartea ca un întreg. Mă refer la ideile pe care parcă încearcă toate personajele să le transmită (promoveze?) și anume că „trebuie să devenim proprii noștri dumnezei”, bine-cunoscuta formulă nietzscheană – însă aici folosită în mod neironic. Aceasta ar fi de asemenea, cumva, și concluzia finală după întreaga narațiune (și veți vedea de ce tocmai acest lucru este foarte paradoxal). Poate că mă înșel cu privire la acest substrat, însă chiar și așa dacă ar fi, tot pot spune cu mâna pe inimă că „Sufocare” m-a surprins în adevăratul sens al cuvântului și-l pot numi unul dintre romanele-revelație pe care le-am citit până acum în viață. Mă așteptam la o lectură ușurică și amuzantă, cu tâlc, însă am descoperit o mină de aur; nu degeaba este comparat cu celălalt roman de succes al lui Palahniuk, Fight Club. Chiar titlul poate avea o grămadă de semnificații în cadrul romanului, pornind de la sensul propriu al cuvântului, până la cel metaforic, în mai multe ramuri.

Categoric o carte pe care o recomand tuturor cititorilor înfocați. Poate merită să fie chiar prima care să introducă pe cineva în forță în universul incredibil al scrierii lui Palahniuk. Abia aștept să văd și filmul făcut după acest roman.