Mulți oameni m-au întrebat de-a lungul timpului de unde-mi găsesc inspirația pentru a scrie, iar aceasta este încă una din întrebările standard primite de scriitorii contemporani. În acest articol voi vorbi puțin pe marginea acestei teme, însă nu vreau să intru în definițiile filosofice ale termenului de „inspirație”; nu voi vorbi despre daimoni sau explicațiile mai vechi și/sau generale ale acestui concept, ci vreau să mă rezum doar la propria mea perspectivă și experiență cu acest termen atât de abstract.
Ce este de fapt inspirația?
Tocmai aici intervine problema când cineva îmi adresează această întrebare („Ce te-a inspirat?”), care de obicei are mult de a face cu imaginația, în viziunea majorității. În mod poate paradoxal, eu nu mă consider un om extrem de imaginativ sau creativ, dat fiindcă nu pot face un întreg decât din bucăți la care mă pot raporta extrem de personal; îmi imaginez situația ca și când ar trebui să construiesc o floare în ghiveci din niște obiecte care aparent n-au nicio legătură între ele; n-aș ști ce să fac. În schimb, pusă în mintea mea în fața mai multor situații care cel mai probabil mi s-au întâmplat personal la anumite intervale de timp, pot foarte ușor să încropesc o poveste sau chiar un roman aducându-le împreună și legându-le cu un fel de „iță a destinului” din imaginația mea. Probabil cam la acest salt se referă și întrebarea aceasta mistuitoare, însă cred că ar trebui puțin reformulată:
La întrebarea „de unde-ți găsești inspirația?” cred că majoritatea autorilor ar răspunde „din viață”, fie că e vorba de viața lor sau a altora, fie ca e vorba de o altă lucrare artistică ce i-a inspirat, cred că toate intră în categoria de „viață&umanitate”. Cred că întrebarea care ar face diferența dintre răspunsuri ar fi „cum te inspiră de fapt toate acestea?”, iar de aici posibilitățile sunt infinite.
Totul este filtrat apoi prin prisma eului creator al fiecărui artist. Poate că asta e lesne de înțeles, însă mi se pare că mereu există în subtext și întrebarea „lucrurile despre care ai scris s-au întâmplat și în realitate?” Întrebarea asta are iz de bârfă ieftină pentru mine și nu-mi face niciodată plăcere să răspund la ea, fiindcă, în viziunea mea, orice e posibil, oricând, astfel că ce relevanță mai are dacă mi s-a întâmplat cu adevărat mie sau altcuiva?… Cu ce schimbă asta felul în care vezi o carte fictivă? Cu toate acestea, pentru a descrie cu adevărat procesul prin care „vine” inspirația, nu văd altă modalitate decât aceea de a descrie propriul meu proces de creație, cu scopul de a aduce poate un dram de lămurire publicului larg. A se înțelege că, iarăși, în umila mea opinie, mi se pare de la sine înțeles că cineva predestinat să fie artist, cu precădere scriitor, nu are de ce să se mire sau să se întrebe cu privire la acest proces, fiindcă filtrul lui prin care privește realitatea (într-un mod „artistic”, ulterior) îi este deja bine format în minte.
Poate când am început cu adevărat să mă implic emoțional în crearea prozelor literare, pe la 9-10 ani, mi-am pus întrebarea sub forma: cum pot eu să transpun acest lucru care mi-a dat o stare de ceva magic în cuvinte, astfel încât să o poată simți și ceilalți? La asta se rezumă de fapt inspirația. Inspirația e la fel ca dragostea, te lovește din neant și pare cel mai natural lucru în momentul care se întâmplă. Te încălzește pe interior și-ți dă senzația că ai descoperit ceva puțin ieșit din lumea noastră, cotidiană, ceva care ți s-a dezvăluit doar ție, ca un secret sacru. Oricine poate fi inspirat de ceva, zilnic; de un om, de un film/carte/melodie/tablou/etc., de o experiență de natură spirituală proprie ș.a.m.d. Nu partea de găsire a inspirației e cea mai complicată, fiindcă inspirația te lovește mereu din toate părțile și depinde de tine cât de deschis ești să o primești.
Nu e ca și cum te așezi la calculator și te întrebi despre ce să scrii, poate pentru a atrage atenția sau simpatia unui public imaginar, sau poate pentru că pur și simplu asta crezi tu că înseamnă să dai naștere unei lucrări artistice.
Cred că aici o mare parte din vină li se atribuie profesorilor de la școală care te învață că „trebuie” să folosești figuri de stil (metafore, epitete, comparații) pentru a face o compunere, ceea ce este complet greșit din punctul meu de vedere, căci dacă analogiile nu ți se trezesc automat în minte (dacă ție nu ți se pare că ochii căprui ai fetei despre care scrii nu duc a „ochi precum ai căprioarei în fața farurilor mașinii”), atunci nu le folosi! Un text literar reușit nu e musai să conțină metafore, ci să vină cu toată asumarea dinăuntrul tău, să fie sincer. Nu înseamnă că „nu ai stil” dacă nu folosești figuri de stil!
Sentimentele și gândurile care colcăie în tine te vor îndruma automat într-o anumită direcție, vei ști măcar subiectul despre care vrei să scrii. Mai complicat e să activezi acea voce din capul tău care-ți dictează cuvintele perfecte, parcă. Fiindcă da, în cazul meu, ea există și se manifestă exact așa.
Inspirație+voce din cap=text literar de succes
Și prin „de succes” nu mă refer la aprecierile celorlalți, ci la acel sentiment de satisfacție pe care-l ai când duci un lucru până la capăt și-l faci cât de bine îți stă în putință. Când mie mi se activează acea voce din cap (chiar și-n momentul în care scriu acest articol), știu că sunt pe calea cea bună. Chiar dacă în mod conștient nu cunosc exact deznodământul a ceea ce scriu și urmează să-l aflu eu însămi pe parcurs, știu că totul e cum trebuie fiindcă e perfect în acord cu ființa mea. Poate că încă nu vi se par clare lucrurile, așa că o să reiau puțin subiectul principal și voi intra mai puternic în pâine.
În cazul meu, inspirația se simte ca și când eu aș fi deasupra propriului sine, privind din prezent până în trecutul îndepărtat (supra-eul, bătrânul înțelept; există o tonă de explicații psihanalitice pe acest subiect, vezi C.G. Jung ) și găsind un sens perfect în tot ce mi s-a întâmplat în viață. O altă formă în care se manifestă această inspirație e să iau o situație din trecut și să-mi pun întrebarea „cum ar fi fost dacă…?” continuând de acolo din imaginație și trăind intens fiecare moment pe care-l descriu, ca și când ar fi fost cu adevărat real. Eu îmbin mai multe elemente reale decât ați putea crede în ceea ce scriu, dar tocmai pentru că acele lucruri mi s-au părut atât de suprarealiste atunci când s-au întâmplat, acesta e exact și motivul pentru care aleg să le împletesc cu ficțiunea. De aceea toate romanele pe care le-am publicat până în prezent intră in categoria de „roman psihologic contemporan”. În viitorul apropiat, vreau să ies din această sferă și să ating puțin realismul magic și poate chiar genul „fantasy” (scriindu-l în felul în care mi-aș fi dorit eu să citesc un roman de acest gen), însă nici de acolo nu vor lipsi, cu siguranță, secvențele care au avut loc cu adevărat în viața mea. Astfel îmi vizualizez eu creațiile și simt nevoia să înregistrez în scris toate minunățiile pe care le-am simțit în anumite ipostaze din viața mea. Poate că fiecare scriitor face asta, însă în moduri mai puțin „flagrante” decât al meu. Cert e că bucăți mari din chiar sufletul artistului sunt literalmente incapsulate în opera sa. Acolo inspirația (preluată în mod direct și indirect din toate experiențele artistului) și fluxul creator (obținut prin practică asiduă, scris, exersat, auto-analiză) vor fi în perfectă unitate pentru a oferi cititorilor un produs cât mai cuprinzător a ceea ce înseamnă de fapt „a fi om între pagini”.
Ceea ce pare doar o poveste, e un întreg univers, sau o parte imensă a acestuia, creată cu măiestrie de mâinile binecuvântate ale unui scriitor.
Cu toate acestea, m-a amuzant în sinea mea un comentariu referitor la „Antidotul” într-o recenzie, care spunea ceva de genul „nu știu de unde a avut atâta imaginație o adolescentă de 18 ani”; cine a ajuns la lansarea acestui roman din cadrul târgului de carte Gaudeamus în 2016, știe că e cel mai autobiografic roman scris de mine până în prezent. De multe ori am mai auzit și lucruri de genul că o întâmplare din cartea X nu pare realistă, deși de obicei era vorba de ceva care chiar mi se întâmplase într-o formă sau alta. Poate că publicul duce lipsă de imaginație când vine vorba de astfel de lucruri, însă eu nu pot decât să mă bucur că ceea ce am scris poate fi interpretat în atât de multe feluri. În orice caz, e greu de pus în cuvinte cum funcționează acel filtru asupra realității al artiștilor și cum stochează evenimentele din viața reală într-o altfel de memorie, „memoria artistică” să spunem, adică acel loc din mintea lor ce conține idei pentru viitoare scene din texte. Voi susține încă o dată că ideile sunt peste tot, însă doar simțământul, lucrul cu sinele, „tehnica” asupra propriului suflet&psihologia sinelui, cât și tehnica și practica literară e ceea ce face un text literar să apară. E un proces mult mai complex decât pare, de aceea nu am eu cuvintele potrivite pentru a-l explica. Nu definițiile sunt importante aici însă, fiindcă nu asta-i ajută pe oamenii din exterior să deslușească de unde vine inspirația și ce fac scriitorii cu ea.
Refuz să cred că există „lipsă de inspirație”. Asta poate avea loc doar când o persoană e metaforic închisă la viață și suferă un blocaj emoțional (asta nu e egal cu a nu avea starea potrivită de a scrie). Materialul e mereu acolo, pregătit de a fi adus în conștiință. Bucățile de puzzle ajung să fie puse împreună mai mereu printr-un proces inconștient. Totul se leagă în alte feluri în mintea unui artist și de aceea deseori pare că ceea ce face e ceva inimaginabil, extraordinar. Inspirația mea personală, după cum am spus, vine și probabil va veni veșnic din întâmplările reale din viața mea; viața mea și nu a altora, fiindcă doar la mine mă pot raporta cel mai bine, doar cu mine pot empatiza cel mai bine. În acest punct în care mă aflu, nu-mi pot imagina altfel procesul de scriere, însă nu neg că peste câțiva ani s-ar putea să funcționez puțin diferit ca scriitor. Stilul meu este unul destul de direct de a-mi dezlega ițele interne, de a mă vindeca de boli lumești. Scrisul e o terapie, dar nu vreau să rămână nicicând doar atât. Sper că schimbările din sinea mea vor fi reflectate cât de curând în ceea ce scriu.
Asta nu înseamnă, totuși, că tot ce fac e să-mi folosesc romanele pe post de jurnal, nicidecum. Există multă ficțiune în ele, iar acea maimuțică la calculator din mintea mea este cea care mă introduce în starea fără de ieșire în care intru pentru a inventa fel de fel de întâmplări, stări și legături.
Acolo e imaginația și utilizarea ei de fapt, dar eu totuși vreau să pun accentul pe înțelegere și conștientizare, instrumentele ce mi se par cele mai utile când vine vorba de procesul de creație.
Deja intrăm însă în alte subiecte. Sper că am reușit să vă lămuresc măcar puțin. Nu există un răspuns direct la întrebarea „ce te-a inspirat?”, însă, dacă cineva vrea cu adevărat să asculte un scriitor vorbind despre cărțile lui, fiecare paragraf dintr-o lucrare are un echivalent în procesul conștient de gândire al acestuia (și poate chiar în realitatea exterioară). Eu una aș putea scrie încă o carte explicând doar ce m-a inspirat să scriu fiecare dintre cărțile anterioare pe care le-am publicat, însă nici măcar asta nu ar distruge magia apariției lor pe lume, fiindcă mereu va exista acel element X (pe care eu vreau să-l consider divin) care există în ființa mea, precum a fost la crearea Fetițelor Powerpuff, care nu poate fi niciodată dezvăluit complet (ar fi precum ultima treaptă a cunoașterii la Aristotel…).