Trebuie să recunosc că această carte mi-a mâncat puțin sufletul și zilele, dar asta nu înseamnă decât că îmi va rămâne în memorie mult timp de aici înainte.
După cum spune și descrierea sa, volumul de față este o biografie fictivă a prea binecunoscutei pictorițe (și nu numai!) Frida Kahlo, îndrăgită de întreg Mexicul la vremea ei și rămasă drept simbol al feminismului în zilele noastre. Felul în care a abordat Haghenbeck întreaga poveste m-a dus cu gândul la filmul Coco (2017), o producție animată despre Halloween, sărbătorit în Mexic. Protagonistul filmului ajunge pe lumea cealaltă în timpul acestei sărbători, iar ceva extrem de similar, printre nenumăratele conversații cu Moartea (zisă “Nașa”), are loc în romanul nostru. Dacă v-am băgat prea tare în ceață, aflați că această biografie fictivă are multe elemente de realism magic în cadrul ei, menite să o pună pe Frida într-o postură de-a dreptul miraculoasă, lucru ce ar explica într-un fel modul în care ea și-a trăit viața și a ajuns să aibă succes cu tablourile ei.
Exceptând primul capitol, din care deja aflăm despre moartea timpurie a Fridei după ce a fost răpusă de durerile fizice îngrozitoare care au urmărit-o pe întreg parcursul vieții, restul poveștii ne este expusă cronologic, din copilărie și până la moartea finală a artistei. Spun “moartea finală” fiindcă întreaga viața i se schimbă în adolescență, când bara dintr-un tramvai îi perforează abdomenul, iar numai un miracol o putea readuce la viață după acest eveniment. Aici autorul a introdus conceptul de învoială cu Moartea, întruchipată sub forma unei femei cu văl pe față. Frida acceptă o viață în care să sufere enorm în schimbul unei a doua șanse la existență. Urmează în scurt timp să-l cunoască și să se căsătorească cu Diego, un muralist extrem de celebru pe atunci, alături de care rămâne până la sfârșitul zilelor. Aceasta ar fi povestea în mare, pe care probabil oricine ar putea-o afla citind o biografie non-fictivă despre Frida, însă Haghenbeck a continuat să-și lase amprenta în fiecare metaforă spectaculoasă din carte și asupra fiecărui eveniment relatat din incredibila ei viață.
Cele mai frumoase mi s-au părut legendele pe care Frida le-ar fi auzit de la diverși cunoscuți, legende locale despre Moarte sau suferință, cu tâlcuri adânci. De asemenea, capitolul meu preferat a fost cel în care Frida a stat la masă cu suprarealiștii francezi, cu Henry Miller și Anais Nin și mulți alți artiști cunoscuți ai vremii, totul într-o cârciumă din Paris. M-am simțit ca făcând parte exact din acel peisaj, având în vedere că am citit câte ceva de la majoritatea persoanelor celebre din scenă. Mi-au mai plăcut și scenele erotice dintre Frida și anumite femei, de obicei amante ale lui Diego. Multe astfel de imagini viu colorate și pline de fantezie îmi vor rămâne în minte de aici înainte când voi încerca să-mi amintesc cine a fost de fapt Frida Kahlo. Autorul chiar a reușit să integreze și mici povești, mai mult sau mai puțin adevărate, care să explice inspirația pictoriței pentru cele mai cunoscute tablouri ale sale. Am avut sentimentul că am citit conținutul a sute de pagini din biografiile scrise despre Frida, cu atâtea informații strânse în aceste 320 de pagini. Nu pot decât să ajung la concluzia că Frida a fost portretizată perfect de autor, care i-a cuprins adevărata esență, cu toate calitățile și defectele sale în acest roman.
Cu toate acestea, drumul pentru a parcurge lectura a fost unul anevoios, odată pentru că foarte multe detalii culturale erau incluse printre pagini și-n al doilea rând, fiindcă nu am fost chiar cea mai mare fană a intervențiilor imaginației Fridei în contextul realismului magic menționat mai sus; de pildă, nu m-a încântat deloc penultimul capitol, în care Moartea îi arată cum ar fi arătat viața ei dacă murea în acel accident de tramvai din adolescență și o pune să aleagă între o viață plină de chinuri fizice și emoționale sau nimic. Consider că restul poveștii Fridei, fără Mesager, Nașă, Cucurigu sau femei-fantomă ar fi rămas la fel de magic oricum, fiindcă ne putem da seama de la început că ea nu a fost niciodată o persoană banală. Faptul că Frida mereu s-a întors la burtosul Diego, mereu înfometat și cu zeci de amante rămâne o frustrare personală pentru mine, însă nu pun asta în cârca autorului. Cred că a fost o lectură anevoioasă doar pentru că prea mult “awesome” a trebuit (și a reușit!) să fie captat în paginile acestei cărticele. După cum am menționat, stilul narațiunii și metaforele întâlnite aici, ca să nu mai vorbim despre descrierea personajelor și dialoguri, provin dintr-un talent rar întâlnit și au menirea de a te introduce direct în poveste. Probabil că nici nu există vreun mod prin care această poveste fascinantă să nu te obosească puțin totuși.
Mai trebuie menționat și că întreaga idee a cărții pornește de la un caiet adevărat cu rețete păstrat de pictoriță în sertarul de lângă patul ei, care însă a dispărut în mod misterior după ce locuința i-a fost transformată în muzeu, deschis pentru publicul larg. Personal, am sărit peste părțile de la finalul tuturor capitolelor în care existau rețete pentru diferite preparate mexicane, în care Frida era expertă, bineînțeles. Recomand această carte tuturor celor care vor să înțeleagă cine a fost cu adevărat această femeie și prin câte chinuri a trecut pentru a deveni artista pe care încă o preaslăvim astăzi. Vă îndemn să vă înarmați cu multă răbdare și spațiul mintal pentru a savura din plin toate aventurile din viața Fridei și vă urez să vă simțiți la fel de inspirați precum mine la finalul lecturii!
