Cristina Boncea

Iată că am reușit să citesc și acest roman atât de popular în lumea literară, însă nu pot spune că a reușit să-mi impregneze o amintire prea strălucitoare în minte.

Dacă mai sunt oameni care nu știu despre ce e vorba, personajul principal nu este chiar Jay Gatsby, ci Nick Carraway, naratorul nostru, care îi devine acestuia din urmă cel mai apropiat prieten în mod întâmplător. Proaspăt mutat în West Egg, cartier aflat pe o insulă lângă New York, Nick are „onoarea” de a-i deveni vecin acestui tânăr bogătaș care dă noapte de noapte petreceri fastuoase la care vin zeci de oameni chiar și neinvitați. Singurele cunoștințe ale lui Nick din apropiere sunt verișoara sa, Daisy, și soțul acesteia, Tom. În scurt timp, Nick află că Gatsby și Daisy aveau o idilă în urmă cu cinci ani, iar sufletele lor încă râvnesc unul la celălalt. Naratorul ajunge să se cupleze cu o prietenă de-a lor pe nume Jordan, în timp ce reușește să fie părtaș și la aventura avută de către Tom, soțul verișoarei sale, cu o așa-numită Myrtle. Nimic ieșit din comun până aici, ba chiar narațiunea ar putea părea extrem de plată și plictisitoare dacă n-ar exista judecățile aspre ale lui Nick asupra acestei lumi plină de superficialități, drame și oameni cu bani (par mereu a veni la pachet). Mai departe, Nick simte atât un fel de repulsie față de Gatsby, pe care ajunge să-l cunoască mai bine tocmai prin intermediul legăturii sale cu Daisy (devine un mic Cupidon pentru cei doi), cât și un fel de înduioșare când observă cu câtă brutalitate trage acesta de iluziile sale privitoare la fosta lui dragoste, preferându-le mereu în locul realității care-l lasă rece. Există evident și o confruntare între Gatsby, Tom și Daisy, iar ceva chiar și mai tragic se întâmplă după, însă toate acestea sunt doar lucruri ușor previzibile, cât și punctul din roman care mie una mi-a tăiat cu totul avântul.

În ediția citită de mine există o introducere de patruzeci de pagini în care aflăm deja cam tot ce urmează să se întâmple în scurtul roman, însă cumva tot am rămas dezamăgită de înșiruirea evenimentelor și semnificațiile acestora. Gatsby ar fi un fel de Dorian Gray din perspectiva mea, doar puțin mai moral, dar la fel de avid după un fel de iubire idealizată, combinat cu starea de depresie și agonie a lui Holden Caulfield, deși într-un mod foarte mascat, care totuși îmbracă tot romanul într-o haină sumbră, întrucât nu-l pot numi altfel decât „dezagreabil”. Ultimele trei capitole cel puțin au fost mai greu de pacurs, în pofida stilului evident extrem de poetic și cursiv al autorului, căci, deși știam de la bun început că am de-a face cu un eveniment izolat (menit să fie o metaforă mai mare pentru starea visului american și decadența americană în general), nu am reușit să mai empatizez cu mesajul pe care vrea să-l transmită, poate și pentru că nu am niciun fel de empatie pentru (ideea de) pierderea iluziilor în sine. Pe final avem parte de „lucruri nespuse”, care au fost duse în mormânt, în urma lor rămânând doar cursurile vieților egoiste ale unor personaje prea puțin captivante din poveste – lucru de asemenea extrem de frustrant pentru mine, căci în fiecare clipă parcă așteptam momentul acela de adevăr brutal care avea să-i lovească pe toți (din partea lui  Nick) și să-i trezească din reveriile lor putrezite și veșnic lipsite de ceea ce înseamnă cu adevărat viață.

Ideea este că personajele încep să moară pe capete, în stiluri „potrivite” poveștii, iar tocmai acest lucru este deranjant și lipsit, din punctul meu de vedere, de realism – nu pentru că nu s-ar putea întâmpla exact la fel în realitate, ci pentru că pare ca o „soluție” mult prea simplă la ceva ce ar fi fost o apăsare mult mai mare. Îmi pare că în interiorul lui Gatsby conflictul a rămas mereu nerezolvat, ci doar distrus pentru totdeauna de mâna unui autor aflat la rândul său în pragul unui fel de exasperare, soră cu absurdul. Tipic american, aș spune cu răutate, din dorința de a-mi îndrepta atenția mai departe spre autori japonezi sau, pe cât posibil, cât mai neafectați de „efectul visului american”. Așadar, nu-mi pot permite să spun că romanul este nereușit în sine, căci însuși stilul în care a fost scris denotă exact opusul (o multitudine de metafore profunde cum n-am mai citit în altă parte, poate la Garcia Marquez, am o vagă impresie), însă pentru mine și afinitățile mele literare rămâne o lucrare insignifiantă care-mi dovedește doar, în orgoliul meu, că am dreptate să gândesc adeseori că „romanele așa-zis <<clasice>> nu prea merită osteneala de a le citi”.

Cu toate acestea, mă bucur că am parcurs și acest mic roman al lui Fitzgerald și sunt chiar curioasă să văd de ce filmul realizat în 2013 a provocat atâta dezamăgire telespectatorilor; argumentele pe care le-am auzit în acest sens sunt de tipul „au stricat ideea cărții”, însă, după cum am explicat mai sus, având în vedere că viziunea mea asupra ideii cărții nu este tocmai una pozitivă, abia aștept să urmăresc și ecranizarea în cauză. Recomand pentru curiozitate, căci am rămas doar cu puțin mai mult sentiment în comparație cu „Suferințele tânărului Werther„.