Volumul al treilea a fost pe măsura primelor două, iar fiecare capitol a reușit să mă mențină captivată în poveste cu câte un detaliu șocant la final.
De data aceasta, Percy se întoarce în Tabără după ce, împreună cu Annabeth și Grover, salvează o fetiță și un băiețel care erau la rândul lor demizei. Pe tot parcursul romanului am fost curioasă să aflu ce zeitate le-a fost părinte și trebuie să recunosc că nu am fost deloc dezamăgită când am aflat acest lucru la final!
Deși prima misiune este întrucâtva realizată cu succes, Annabeth este răpită de General, un mare monstru ce se dovedește a fi inamicul principal din acest volum și care trebuie învins cu orice preț, căci ar putea distruge întreg Olymp-ul. Aflăm și numele său de zeitate pe parcurs, într-o scenă foarte interesantă, însă nu pot să spun mai mult decât că s-ar putea să vă pice cerul în cap când veți afla, hihi.
Așadar, Percy pleacă în misiunea de eliberare a lui Annabeth, cât și a zeiței Artemis din mâinile acestui monstru mare și rău care l-a luat sub aripa sa protectoare pe Luke (amicul/dușmanul demizeilor din volumele trecute) alături de fetița pe care o salvaseră la început, acum parte din echipa de “vânătoare” (huntress) condusă de Zoe Nightshade sub egida zeiței Artemis, Thalia (fiica lui Zeus) și Grover. Întreaga acțiune are loc pe parcursul unei săptămâni, aproximativ, iar eroii noștri trec, ca de fiecare dată, prin multe probe grele pentru a ajunge să salveze situația într-un final. Ca orice reușită, această luptă are și un preț și anume acela care-i va pecetlui soarta lui Percy, el alegând ca profeția să fie despre el de bună voie și nesilit de nimeni – în câte alte serii de cărți cu eroi se mai întâmplă asta?! Înainte de a porni la drum, totuși, micul grup aventurier are parte de o altă profeție care-i îndeamnă, dar îi și avertizează de la bun început de pericolele la care se expun și pierderile ce vor avea loc. Unele întâmplări sunt desigur, întristătoare, însă războiul Titanilor nu a început încă și multe lucruri se mai pot întâmpla până la volumul V.
Nu sunt hotărâtă ce notă să-i acord acestei cărți având în vedere că întreaga serie este destul de infantilă (evident, fiind middle grade), însă destul de plăcută ca lectură; mă pasionează foarte tare tematica zeităților și chiar îmi place stilul antrenant în care scrie Rick Riordan. Nu știu dacă aș fi dus volumul până la final dacă nu erau cliff-hanger-ele pe care le așeza cu grijă la finalul aproape fiecărui capitol, însă l-am citit destul de repede pentru ritmul meu din acest an. Nu știu când voi mai reveni asupra seriei, însă aș considera-o un must-read lângă sau în loc de seria Harry Potter. Personalitatea lui Percy îmi pare cumva asemănătoare cu cea a lui Harry în ceea ce privește loialitatea față de prietenii săi și dorința de a face dreptate, însă ce consider eu că face această serie bună sunt strict referințele mitologice și glumele aferente. Un fel de Tutenstein (desenul animat) reluat cu ceva mai mult suspans și mai mult dramă în scris.