O carte drăguță și scurtă bazată strict pe fapte reale, totuși reușind să dea o nuanță poetică și dulce unei povești tragice care a afectat generații întregi de japonezi.
Nu ar fi foarte multe de spus despre narațiune în sine, căci șirul întâmplărilor este destul de liniar: tinere femei din Japonia sunt trimise cu vaporul în America, unde se presupune că-și întâlnesc viitori soți care le vor trata regește. Ajunse acolo însă descoperă că totul a fost de fapt o înșelătorie și își petrec următorii ani din viață muncind pe câmp cot la cat cu ei. Mai departe, prin cursul firesc al lucrurilor, aceste femei ajung să aibă familii cu noii lor soți și astfel apar comunități întregi de japonezi în America, însă, într-un final, vine războiul, iar soarta lor este pecetluită. În tot acest timp, persoanele în cauză despre care ne povestește autoarea nu sunt decât niște pioni mutați de colo-colo de către autorități, fără a avea vreun drept decizional asupra propriului destin.
Stilul autoarei este unul foarte lin, cumva cu note foarte subtile de ironie tragi-comică și vorbește în numele tuturor femeilor despre care aflăm la început. Paragrafele sunt scurte și de obicei încep cu „una dintre noi a… alta…”, reușind să ofere o gamă foarte variată de exemple, care totuși denotă același lucru: suferința în tăcere. Capitolele sunt iarăși bine structurate, iar două dintre ele se referă la apariția și creșterea copiilor acestor familii de japonezi strămutați, care urmează să treacă la rândul lor printr-un proces de americanizare. Cel mai mare șoc cultural care le lovește pe protagonistele noastre este diferența imensă în ceea ce privește „noi vs. ei”, adică a modului în care sunt priviți japonezii de către americani. Pe lângă deosebirile evidente și obișnuite cum ar fi stilul vestimentar și credințele religioase, japonezii sunt văzuți doar ca niște muncitori foarte eficienți care își văd de treaba lor, devenind astfel slugile ideale pentru a îndeplini muncile de jos pentru americani.
Această realitate descrisă în roman este cutremurătoare în special din cauza faptului că aceste femei nu au avut niciodată un cuvânt de spus după ce au hotărât să urce pe acel vapor și să-și părăsească țara de origine. Au fost controlate de soții lor, șantajate în mod frecvent de alți bărbați, și, în cele din urmă, alungate din propriile case, alături de întreaga familie, totul pentru că perspectiva americanilor asupra rasei lor era una de calitate inferioară și au ajuns să-i considere dușmani de război. Ultimul capitol este poate cel mai trist dintre toate, fiindcă ne arată ce a rămas în urma destrămării comunității de japonezi din J-Town. „Dacă nu putem trăi aici, atunci unde?” se întrebau ei deznădăjduiți, după ce au trudit o viață întreagă pentru a avea un stil funcțional de trai.
Cartea merită citită din toate punctele de vedere și este o frumoasă călătorie în istorie, cât și în sufletele a zeci de femei și bărbați de origine japoneză față de care soarta a fost foarte aspră. Personal, devin din ce în ce mai interesată de această cultură și îmi doresc să pătrund cât mai profund în viziunea asiatică asupra vieții și literaturii.
Un gând despre „Buddha din podul casei, recenzie”