Suferințele tânărului Werther, recenzie

img_7853

Prima oară când am auzit de acest scurt roman a fost în serialul Gossip Girl, unde unul dintre protagoniști se regăsea foarte bine în situația lui Werther din volumul de față. Deși am pornit cu mari așteptări la drum, iar primele pagini, recunosc, chiar m-au impresionat și m-au făcut să simt că am avut dreptate să-l consider pe Goethe unul dintre cei „care au făcut ce trebuie din literatură” (în umila mea opinie), pe la jumătatea poveștii interesul meu a scăzut dramatic, fapt pentru care mi-a și luat aproape două luni să parcurg cele 130 de pagini.

Povestea este una simplă și deloc nemaiîntâlnită. Werther se îndrăgostește de Lotte, o tânără femeie măritată pe care acesta o cunoaște când se mută într-un nou sat. Fugind de o altă poveste dramatică de iubire din trecutul său, Werther își găsește aici liniștea, pictează, se bucură de natură și de oamenii calzi pe care-i întâlnește. Romanul (sau nuvela?) este scris sub formă de scrisori, pe care Werther i le adresează unui prieten. Aflăm, așadar, din propria sa perspectivă întreaga narațiune; mai la final, avem parte de niște „note editoriale”, ca și când totul este real, iar Werther a lăsat în urma sa niște scrisori incomplete. Fiind o scriere psihologică, nu faptele în sine contează, ci procesele psihice prin care trece protagonistul. De la tânărul fermecat de noua viață pe care și-a creat-o, petrecându-și tot timpul cu noua sa amică, dar și iubire secretă, Lotte, putem observa tranziția sa înspre un om chinuit de soartă, care nu mai poate găsi frumosul în lucrurile care la început îi creau bucurie. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este cumva evident încă de la început, căci Lotte nu putea fi decât o femeie cu un puternic simț moral, responsabilă și loială față de familia sa. Cu toate acestea, ca în marile drame, povestea lor de amor are loc în subtext, foarte subtil, la început, după care însă Werther se hotărăște să plece o vreme de lângă ea. Acesta ar fi într-un fel apogeul puterilor sale, decizia de a încerca să-i facă un bine propriului său suflet și să-și curme suferința. După ce se reîntoarce la „iubita” sa, lucrurile alunecă rapid la vale, din moment ce Werther este deja îngreunat de toate sentimentele pe care i le purta acesteia.

Nu narațiunea în sine a fost cea care m-a dezamăgit, chiar dacă în zilele noastre critica evidentă a fi cea privitoare la lipsa originalității autorului, ci perspectiva care este lineară, care nu denotă nicio evoluție în fluxul continuu de emoții al protagonistului. Aveam așteptarea ca geniul lui Goethe din Faust (pe care încă nu l-am citit) să se manifeste și aici, să mă ridice pe sus și să mă lase năucită și încântată în același timp la aflarea deznodământului. Mai mult decât atât, deși pot aprecia repetitivitatea ca emblemă a suferinței constante, chiar cuvintele și spiralele emoționale în cadrul cărora se învârte Werther sunt mereu aceleași. Universul său este îngust și se îngustează și mai tare pe măsură ce-și spune că nu mai are nicio altă alegere de făcut.

Cred că cea mai frustrantă mi s-a părut obsesia lui pentru a schimba realitatea exterioară, fără a încerca să miște ceva în sine însuși.

Werther se agață cu atâta disperare de povestea sa mai degrabă întreținută de fantezie cu Lotte, încât se ignoră pe sine, cel ce părea un om foarte complex la început. Acesta se lasă absorbit de dragostea care îl ia pe sus dintr-o dată și în niciun moment al poveștii sale nu se oprește să se îndoiească de motivele care-l îndeamnă să se lipsească de rațiune și doar să-și urmărească sentimentele distructive până la capăt. Acest tip de purtare mă dezamăgește și în viața reală când vine vorba de oameni, deci, personal, nu aș putea aprecia un asemenea demers literar nici chiar venit din partea Marelui Goethe. Acestea fiind spuse, mă bucur totuși că am reușit să duc la bun sfârșit prima lectură din textele autorului german, însă nu cred că mă voi încumeta să mai citesc și altceva înafară de Faust, căci stilul său este ușor greoi și anevoios, iar obsesiile sale nu par să se potrivească propriilor mele dileme filosofice sau morale.

2

Un gând despre „Suferințele tânărului Werther, recenzie

  1. Buna!

    Consider faptul ca fiecare are dreptul la o opinie proprie asupra unui roman citit de el. Insa as dori sa precizez cateva concepte pe care tu le-ai prezentat in articolul de mai sus, scris de tine.

    In primul rand, ai precizat ca ,,perspectiva care este lineară, care nu denotă nicio evoluție în fluxul continuu de emoții al protagonistului”, lucru cu care nu sunt de acord, tema centrala a textului fiind chiar evolutia psihica a personajului. Cititorul observa cum de la scrisoare la scrisoare, de la luna la luna, starea mentala a lui Werther se inrautateste, impartasiind ganduri cat mai intunecata cu prietenul lui caruia ii adreseaza scrisoriile. Un exemplu ar fi chiar antiteza dintre primele pagini a romanului care Werther exprima niste ganduri pline de viata ,, vreau sa ma bucur de clipa de fata, si tot ce e trecut sa ramana trecut”(scrisoarea din 4 mai) si extaziere ,,Peste tot sufletul meu s-a asternut o minunata seninatate”(scrisoarea din 10 mai), cu partiile de final ale romanului care ne exemplifica intensa stare de delir si suferinta prin care naratorul nostru trece ,,Am petrecut o noapte inspaimantatoare si, vai, o binefacatoare noapte. Ea mi-a intarit hotararea si mi-a statornicit-o. Vreau sa mor!”.

    Concluzia pe care tu ai dat-o in acest articol, ca ,,Acest tip de purtare mă dezamăgește și în viața reală când vine vorba de oameni, deci, personal, nu aș putea aprecia un asemenea demers literar nici chiar venit din partea Marelui Goethe.” doar exemplifica faptul ca aceasta cartea nu a vorbit pentru tine. Opinia pe care tu ai facut-o a fost clar precizata si dezbatuta de Werther in scrisorile lui, cum dragostea l-a orbit si de ce omenii in aceste situatii din infimi in fata sentimentului. In Leipzig, Copenhaga și Milano cartea a fost chiar interzisă pentru pretinsa glorificare a sinuciderii. Insa Goethe a protestat împotriva acestor acuzații susținând că propria supraviețuire este cel mai bun exemplu.

    Fiecare avand gusturi si principii diferite, dupa cum ai precizat la final, in esenta consider ca a avut continuitate, ducandu-ne de la suferintele dupa Lotte, la nefericirea lui la oras, la locul de munca de langa conte, pana in prapastia sufleteasca in care a cazut la final.

    Felicitari pentru blog!

    Apreciază

Lasă un răspuns la louisjosephine Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.