Cristina Boncea

zilele erau nopți, negustorii erau hoți
inimile noastre frânte, iar buzele spumegânde
nu ne-am săturat de sare? să țipăm în gura mare
cum ne ard pe noi pereții, drept în suflete, poeții
să ne exprimăm rușinea în catrene fără sens
dacă-i ceață peste tot, unde mai e înțeles?
înecată-n întuneric, am izbit cu pumnul vrerii
și-am grăit cât peste toate: să mi se facă dreptate!
dar în mintea-mi cea golită, de alcool nădăjduindă
am urlat din focul vatrei: “tacă-ți gură, dă-o faptei!”
m-am trezit înspăimântată din beția de o viață
săptămâni întregi pierdute, sorbind doar din ploi mărunte
foamea mea de gesturi mută, a căzut răpusă-n luptă
și mi-am spus: “nu se mai poate!”
doar când ziua era noapte.
dar ce-am realizat, bolândă… căutându-mă în umbră
magia nu-i cuvinte, nici în vise, nici în minte!
magia-i faptul de-a fi, fără alte moarte vii
ce le-am îngropat adesea
sub un strat de praf din zestrea
cosmică a omenirii
ce cadou a dat-o firii.
să-nvățăm din univers că totul are un sens
acela de-a dărui, libertatea de-a primi
și ce-o fi mai decadent decât să te-acoperi lent
în uitare de iubire ca falsă tămăduire?…
uite voi, prea blânzi poeți, și chiar eu, în dimineți, am privit un răsărit
și-adevărul am găsit.
decât să inspir greșind și trăgând veșnic de timp
mai bine trag linia orizontului de stea
mereu către-o nouă zi
astfel aflând a muri.
fără linii sau cristale
fără băuturi amare
astfel prind a deveni
ce sunt noaptea-n orice zi
astfel eu m-am săturat
să m-acopăr strat cu strat
dezgolirea ca răspuns
la al sufletului plâns.
​