Cristina Boncea

#🐍
“să nu privești Răul cu fascinație în ochi”
mi-ai spus înainte de a-ți lua zborul
“tu să asculți Lumina cea dreaptă
din ochii ce ți s-au scurs în nopți de vară
de ceară.”
***
însăși natură mea mă instigă la foc
dar nu către apă, ci către paie
în această tabără plină de lupte
tu măcar îți dai seama, oare?
că noi vorbim despre tine în vise
cu glas tare.
să mai păstrez furtuna în mine nu pot
și astăzi ai grăit împotriva a tot
nihilismu-ți divin ce se asmute
peste noi, pietre, ce nu vor s-asculte.
vocea ta declanșează furtuni
tu nu știi oare că suntem nebuni?
oh, dulce viață, dar, oh, și ce moarte
hai dă-mi veninul tău dulce de șarpe.
uite cum cad, uite o râpă
și-un înger zburând cu aripa frântă
câtă durere și agonie
pe-un plan metafizic, ce aporie!
măcar știi tu oare ce spațiu ocupi
în sufletul meu, în punctul comun
echidistant și-ascuns de păcate
totu-i hoție. iar tu doar un șarpe.
cine-o să moară? nu mă mai dau
să ne luptăm într-o lume din ceață
căci nu-nțelegem noi, bieții, căderea
dar iată! dar iată… înțelegem vrerea.
impunerea noastră individuală
atât în subtext, dar de fapt în boală
hai, rogu-te, fie-ți milă măcar
tu știi despre toate și doar te prefaci.
hai mușcă din noi, găsește-ți curajul
simți că nu-ți pasă? oh, focul, mirajul
n-ai cum să minți, chit c-ai plecat
în alte lumi – ce-adevărat!
și-mparți cu noi și viață și moarte
aproape mi-e milă, aproape mă doare
te vreau aproape…?
mi-ai dat mâncare.
măr și cristale
fructe letale.
asta iubesc și mor pentru ele
cât despre tine?
hai dormi, eclozează
lasă-ți tu pielea, în cuibu-ți te-ntoarce
și sângerânzi
lasă-ne, șarpe.
***
mai știi furia mea asmuțită-nspre tine
și cum te-ntreb mereu de tot ce trăiești
și simt că-mi pasă doar fiindcă-s naivă
dar n-ai recunoaște, nu-i așa?
tăioasă-ți mai e limba.
ca furia mea.
​