Cristina Boncea

După cinci alte cărți citite de la Amelie Nothomb, plus alte câteva titluri din genul thriller ce conțin crime pasionale, pot cataloga Atentat drept o încercare jalnică de a reproduce mitul frumoasei și bestiei. Nu atât drept conținut, ci în special din cauza ultimelor pagini, consider că acest roman de altfel plin de estetism a dat greș într-un mare fel prin lipsa de bun gust a finalului.

Avem de-a face cu Epiphane, protagonistul nostru prin intermediul căruia luăm contact cu restul universului din carte, care este oficial cel mai urât om din lume. În mod paradoxal, el hotărăște să intre în lumea modei pentru a contrasta puternic frumusețea marilor modele, iar această decizie îi capătă rapid faimă, bani și admirația oamenilor pentru curajul său de a se expune astfel în public. Secretul este însă iubirea lui pentru Ethel, o actriță pe care el o categorisește drept cea mai frumoasă și diafană femeie din lume. Cei doi devin cei mai buni prieteni datorită politeții cu care aceasta îl tratează pe Epiphane în cadrul unui casting, însă drama apare când ea se îndrăgostește de un pictor celebru și frumos, dar foarte înfumurat, iar protagonistul nostru începe ușor să-ți piardă mințile.

Deși nici ca poveste în sine Atentat nu pare a da dovadă de prea multă originalitate, puzderia de referințe cu care Nothomb ne-a atacat în majoritatea romanelor ei nu lipsește nici de aici. Sunt convinsă că cei pasionați de estetică vor fi delectați de analogiile făcute de personajul principal și poate chiar vor putea să rezoneze cu multe dintre ideile acestuia, însă de la un punct devine foarte clar cât de nebunesc este întreg scenariul, care conduce la rândul său la un final previzibil. Privit în ansamblu, ar părea că nu exista niciun alt final posibil pentru iubirea imposibilă a celor doi, însă având în vedere că Epiphane ne este prezentat pe tot parcursul romanului drept un rafinat cunoscător al artelor frumoase, un bun critic și un om în mare parte rațional, eu personal m-aș fi așteptat la o cu totul altă întorsătură de situație.

Astfel, Nothomb i-a răpit acestui roman magia pe care am simțit-o în vreo două-trei cărți ale sale, lăsându-l dezbrăcat ca pe un manechin deja prost făcut din fabrică.

Și, din păcate, acest roman a contrabalansat-o pe autoare în ochii mei, decăzând-o din lista favoriților. Unde înainte nu eram atât de sigură de faptul că stilul ei este pur și simplu senzațional, iar ideile romanelor fără cusur, acesta în cauză a înclinat balanța în partea opusă, în care pare că autoarea a scos pe bandă rulantă mult prea multe cărți asemănătoare între ele, devenind astfel clișeice. Nu că ideea de crimă pasională ar fi fost inventată de Nothomb și cu atât mai puțin cinismul unui om plin de frustrări al cărui narcisism depășește însă puterea sa de a privi realitatea așa cum este. În roman se vede un joc foarte interesant al contrariilor (frumos-urât, realist-idealist, etc.), însă tot acest echilibru susținut destul de frumos de restul întâmplărilor dinainte de final este distrus și înlocuit de cel mai banal lucru posibil. Nu mă deranjează atât finalul în sine, cât semnificația acestuia. Nu orice moarte aduce cu sine și neantul, ci din contra, orice moarte veritabilă trebuie să aducă cu sine renașterea. În contextul structurii romanului de până atunci, finalul ar echivala distrugerea unei cetăți fără intenția de a pune ceva în loc – ceva solid, ceva propriu personajului, care până atunci ieșea din tipare din aproape toate punctele de vedere.

În orice caz, Atentat nu este cel mai bun exemplu pentru a putea vedea magia reală ce există în cărți precum Să-ți ucizi tatăl sau chiar Igiena asasinului. Sau poate, cine știe, nu am citit eu suficiente cărți care să integreze cu adevărat metafizica în ficțiune (ducând la genul magical realism) până acum. Rămân în mari dubii cu privire la această autoare, deci, prin urmare, nu pot recomanda acest clișeu în 200 de pagini decât unei persoane care n-a citit niciodată despre psihopați, iubire imposibilă și toate astea combinate cu artă și concursuri de frumusețe. Aceste ultime două elemente au mai salvat puțin situația, făcând lectura plăcută și cursivă, însă am rămas cu un gust extrem de amar și nu pot decât să sper că următoarea carte pe care o voi citi de la Nothomb va regla cumva situația.