Da, în română! – despre traducerile literare

Da, în română!.jpg

Am scris în urmă cu patru ani un articol în care militam pentru citirea cărților în limba lor originală, cu precădere pentru cărțile scrise în limba engleză. Deși argumentele utilizate atunci se leagă mai mult de discontinuitatea seriilor YA/Fantasy publicate la editurile noastre, pe care le citeam atunci, m-am gândit să scriu acest articol pentru a discuta mai pe larg despre importanța traducerilor literare.

Mi-am dat seama recent că, mai mult decât avantajul disponibilității între granițele țării noastre, cărțile din literatura universală care apar traduse în limba română mai oferă și altceva decât un preț scăzut și o posibilă înțelegere mai bună a cuvintelor din limba inițială. Tocmai despre această a doua parte vreau să spun câteva lucruri. Atunci când nu citești în limba ta maternă, oricât de familiarizat ai fi cu limba străină în care este scris un roman, emoțiile transmise te pot atinge foarte diferit în baza acestui motiv. Fiindcă nu am citit decât cărți în limbile română și engleză, pot să mă rezum la experiența mea pe acest plan și să spun că, oricât de tare mi s-a părut că aprofundez lectura în cauză, nimic nu mi-a deschis porțile sufletului decât cuvintele pe care le-am învățat de când m-am născut. Într-adevăr, mesajul general al unei cărți de orice gen poate fi înțeles și prin intermediul unei alte limbi, dar eu cred că am descoperit adevărata importanță a traducătorilor literari.

Este vorba de cuvinte și propoziții, nu doar de un cumul al frazelor și semnificațiilor. Când citești literatură, te lași purtat de fiecare metaforă sau comparație, de modul de exprimare al autorului. Cu cât sunt mai apropiate experiențele sau stările descrise într-o carte de propria ta ființă, cu atât o vei putea înțelege mai bine și poate aprecia mai tare. Prin urmare, ce-ți poate fi mai apropiat decât limba ta maternă? După ce că oricum e dificil să pătrunzi în sufletul altcuiva prin intermediul scrisului, datorită faptului că e o persoană diferită, cu o viziune asupra vieții diferită de a ta de cele mai multe ori, o barieră de limbaj ar putea face acest lucru chiar și mai complicat de atins. În ceea ce privește limba engleză, am observat acest lucru chiar și la filme sau seriale, darmite în cărți, căci orice vorbitor nativ simte altfel cuvintele și sensurile lor decât un străin care îi învață limba. În trecut, în cazul meu, exista teama că acea interpretare făcută automat de un traducător care intermediază transcrierea dintr-o limbă străină în română ar putea cumva aduce prejudicii, ar putea altera „originalul”. Am realizat cu extaz că, de cele mai multe ori, nu e vorba de nicio alterare, ci de o apropiere. Mintea traducătorului funcționează la maxim și are un talent special pentru a face conversia dintr-o limbă într-alta astfel încât să surprindă semnificația cuvintelor unui nativ nu într-o traducere mot a mot, care de cele mai multe ori ne-ar fi chiar inutilă și ar părea ridicolă, ci regăsește aceeași semnficație în vocabularul limbii țintă. Tocmai prin această conversie, muncă grea, dar extraordinar de frumoasă, cititorul unei traduceri literare este apropiat, iar nu depărtat de „ce a vrut să spun autorul”.

Desigur, nu spun că în cazul unei cărți speciale, poate a unui roman clasic, nu ar fi un exercițiu interesant să fie citită atât traducerea, cât și originalul, ci doar că traducerile nu ar trebui niciodată discreditate din acest punct de vedere, al „alterării textului”. Am putut aprecia în sfârșit, descoperind expresii românești în traduceri literare ale unor mari capodopere universale, minunăția acestui fapt al transpunerii. Ne putem imagina că autorul a folosit inițial o expresie despre care noi știm că este complet proprie limbii române? Nu! Dar categoric traducătorul respectiv a știut să găsească o cale prin care cititorul să aibă același sentiment oferit de autor în limba sa. Aici intervine un alt substrat al muncii de traducător, care prespune înțelegerea intenției unui text în toată profunzimea sa, pentru a putea ulterior să fie redat în limba țintă. Iată deci câtă migală prespune această muncă, fiind totodată și o călătorie interlingvistică deosebită!

Cam atât am vrut să subliniez și să împărtășesc cu voi. În viitorul apropiat, cu siguranță voi prefera traducerile în schimbul versiunilor originale, căci știu că tocmai acestea îmi vor înlesni înțelegerea cărților în cauză.

Reclame

6 gânduri despre „Da, în română! – despre traducerile literare

Adăugă-le pe ale tale

  1. Hello. M-am gândit să spun și eu câte ceva despre problema asta a „traducerilor”, care e o problemă de actualitate, într-adevăr, din moment ce au început să fie traduse prolific cărți îm limba română în ultimele decenii.

    Mai întâi, spui că atunci când nu citești în limba ta maternă, „emoțiile transmise te pot atinge foarte diferit”. Este asta o problemă, sau un motiv pentru care nu ar trebui să citești o operă literară în limba ei originală? Dacă ești de acord cu majoritatea cititorilor când spun că citesc literatură tocmai pentru emoțiile pe care le transmite scrierea respectivă, atunci dacă ajungi să simți cu totul altceva când citești o traducere față de când citești originalul, într-un fel, e ca și când ai fi citit 2 cărți diferite. Povestea, așa e, e aceeași, doar că ceea ce ți-a transmis, în fiecare caz, a fost cu totul altceva. Este asta o problemă? Dacă da, de ce? Mai mult, eu spun că e indicat să citim exclusiv originalul, pentru că impresiile pe care noi le avem despre acea lectură în limba în care a fost scrisă – desigur, în măsura în care stăpânim întrucâtva limba respectivă – sunt exact impresiile pe care a vrut să le transmită autorul. Simți exact ce a simțit el, „magia” cuvintelor, dincolo de mesajul lor, te cuprinde în totalitate, nu doar fragmentar, cum se întâmplă într-o traducere. Așadar, nu vrem noi să ne apropiem de opera pe care o citim cât mai mult, să înțelegem cât mai bine ceea ce vrea să spună ea, să transmită ea, să fundamenteze ea? Dacă da, atunci ar trebui să avem acces la acest lucru nemijlocit, sau dacă considerăm că limba e o mijlocire, o traducere atunci de vine mijlocire de mâna a 2-a.

    Este adevărat, totuși, că cuvintele limbii noastre sunt mai aproape de experiențele și gândurile noastre. Până la urmă noi trăim „românește”, nu „nemțește”, „franțuzește” și nici, spre surprinderea multora, „englezește”. Numai că orice traducător este în felul lui și un autor. Orice traducere este subiectivă, iar asta e indiscutabil. Când citești o traducere, nu citești ceea ce a gândit autorul, ceea ce a vrut să spună autorul, și nici impresiile autorului; de fapt citești gândurile autorului, spusele și impresiile lui, toate văzute de traducător, și nicicum de tine. De-aia traducătorul este, în felul lui, și un „interpret” al operei pe care o citește, iar traducerea joacă rolul de a mijloci mesajul operei pentru cei care nu știu limba respectivă, nu de a transmite mesajul în puritatea și totalitatea lui. Exemplele sunt numeroase, așa că hai să încercăm să luăm limba engleză de care vorbești și tu. Avem fraza, pe care o întâlnim destul de des, „afară stă să plouă”. Cum ai traduce asta? E intraductibil, și tocmai de-aia trebuie să găsim o alternativă. Dar în momentul în care optezi pentru o alternativă, deja ai înjumătățit partea de mesaj, emoție, ba chiar poeticitate pe care o va transmite expresia respectivă într-o altă limbă. Unii traducători mai străluciți au reușit să redea lucrurile, însă, într-o cu totul altă perspectivă care totuși păstrează, dacă nu folosința propriu-zisă a cuvintelor ori expresiilor, cel puțin rădăcina și emoția lor originară. De pildă, un traducător ambițios a tradus, secolul trecut, câte ceva din ce a scris Valery, în franțuzește. Îmi aduc aminte că într-un roman era o replică de genul „X nu se mai gândește la ea”, iar eu vreau să mă leg de verbul „a gândi”, care în franțuzește este „penser”. Traducătorul, în mod foarte curios, nu a tradus „X ne pense plus a elle” cu „X nu se mai gândește la ea”, ci „Lui X nu-i mai pasă de ea”. Se vede că e o diferență ca de la cer la pământ în traducere față de original. Acum, ne întrebăm, de ce a făcut traducătorul asta? Aici cititorul va trebui să știe nițel de carte și să știe că „păsare” din românește vine din latinește de la „pensare”, același „pensare” care a dat în franțuzește „penser”. Este greșit să traducem așa? Nu cred că se poate vorbi de traducere corectă ori greșită, dar cu siguranță acest exemplu din Valery se apropie mult mai mult de intenția originalului, fără a reuși, totuși, să se substituie lui.

    Nu se va putea niciodată face conversia asta de care vorbești tu dintr-o limbă într-alta, pentru că altfel toate limbile ar fi o chestiune convențională și o limbă ar fi un simplu sistem de comunicare. Or, pentru că se transmit, până la urmă, sentimente, nu vei putea niciodată să simți ceva „nemțesc” într-o altă limbă decât cea în germană, ceva „englezesc” într-alta decât engleza, și așa mai departe. Până la urmă ai dreptate când spui că traducerile ne apropie mai mult de original, dar părerea mea este că chiar dacă ne oferă această treaptă, nu ar trebui să confundăm treapta cu finalul, din moment ce gândurile și emoțiile autorului nu sunt prezente în inocența și nuditatea lor decât în limba în care a gândit însuși autorul, și în nicio alta. Sunt gânduri, emoții „lingvistice”, dacă vrei să le numești așa.

    Mersi dacă ai citit, sunt cam vorbăreț și sper că nu te-am plictisit.

    Apreciază

    1. Eu exact asta susțineam, legat de al doilea paragraf al comentariului dvs., că nu cred că poți simți ce a zis autorul în limba lui fiindcă tu nu simți limba lui așa cum o simte el. Spuneam că rolul mijlocirii, atunci când e făcută corect, este tocmai cel de a traduce sentimentele, nu doar cuvintele. Și eu una dețin o autorizație de traducător literar din engleză în română, dar nu am foarte multă experiență în domeniu deocamdată. Totuși, din puțina mea experiență, mi-am dat seama câtă responsabilitate presupune această postură. Prin urmare, asta m-a condus la concluzia că traducătorii cu adevărat asumați nu au cum să dea greș prin această mijlocire, și, oricum, după părerea mea nu avem nicio altă șansă de a “simți” o carte cum trebuie dacă nu am reușit să luam contact pe deplin cu limba respectivă, astfel încât să o integrăm la fel de bine ca pe limba maternă. Mulțumesc pentru opinia exprimată, oricum 😊

      Apreciază

      1. Păi atunci, dacă ești de acord cu mine în situația exprimată, cum că nu simți limba la fel, cum ne apropiem de o operă literară și de o traducere a unei opere literare? Ce ne interesează, să fim cât mai aproape de puritatea operei respective, să simțim pe cât posibil ceea ce a simțit autorul când a scris, sau să citim traducerea și să simțim noi ce vrem, și doar pe ici pe colo ce a mai simțit și autorul?

        Sentimentele, și asta e ideea comentariului meu, nu pot fi traduse. Traducătorul nu traduce, totuși, sentimente în genere, nici măcar sentimentele autorului, ci sentimentele pe care EL le-a simțit în citirea acelei opere, citire care poate să nu fie una critică, revizuită sau nici măcar completă, în unele cazuri.

        În cazul traducătorului, într-adevăr, să spunem că el „simte” cartea respectivă cum trebuie pentru că a intrat în contact cu limba originală. Cum rămâne totuși cu cititorul acelei traduceri, și asta e ideea articolului tău. Tu spui: „cu siguranță voi prefera traducerile în schimbul versiunilor originale”, adică vei prefera să citești mai degrabă o traducere decât versiunea originală, eu asta înțeleg din concluzia articolului tău. Iar dacă ești de acord că apropierea de autor și de ideile autorului nu se pot face în mod autentic decât în limba în care a fost scrisă opera, atunci ar trebui să spui invers, cum că preferi versiunile originale în schimbul traducerilor, traducerile nefiind, totuși, lipsite de valoare, dar am vorbit despre asta în primul comentariu.

        Am înțeles eu prost? Și nu trebuie să-mi vorbești cu dumneavoastră, avem aceeași vârstă.

        Apreciază

      2. Nu, eu cred că într-o traducere literară corespunzătoare nu e vorba de subiectivitate, ci de înțelegerea și transpunerea reală a intenției autorului în limba țintă. Am spus că eu voi alege pe cât de mult posibil să citesc traduceri românești fiindcă nu sunt și nici nu cred că voi fi vreodată la fel de familiarizată cu sensul limbii engleze cum sunt vorbitorii nativi. „Iar dacă ești de acord că apropierea de autor și de ideile autorului nu se pot face în mod autentic decât în limba în care a fost scrisă opera” – nu sunt de acord, de asta munca unui traducător ar trebui apreciată mult mai tare de către cititori. În exemplul pe care l-ai adus prima dată, cel cu verbul penser tradus prin „nu-i mai pasă”, această traducere ar fi corectă doar dacă ar acoperi sensul cuvântului în propoziție din limba inițială. Aceasta înseamnă o traducere corectă. Unde e prea multă interpretare, acolo putem vorbi de îndepărtarea de intenția autorului. Pe scurt, diferența dintre opiniile noastre e faptul că eu consider că un traducător care-și face treaba bine nu îndepărtează cititorul de textul original, ci i-l apropie, tocmai datorită faptului că acesta nu este la rândul său un cititor oarecare, ci un intermediar între două limbi; nu vine cu nimic de la sine, înafară de talentul traducerii, totul fiind menținut în sfera universalului și obiectivității, nu a personalului și subiectivității.

        Apreciază

  2. Așa, deci am ajuns în sfârșit la ceea ce voiam să discutăm. Mai întâi, așa cum am spus și mai sus, „înțelegerea și transpunerea reală a intenției autorului în limba țintă” nu e posibilă așa de obiectiv pe cât o faci tu să pară. Noi nu avem un acces direct la aceste lucruri, de-aia ele sunt „criptice”, într-un fel, și sunt conținute în opera respectivă. Nu există traduceri „obiective”, pentru că dacă s-ar putea traduce într-un mod strict obiectiv atunci nu ar mai fi mai multe traduceri ale aceleiași opere. Apoi, o traducere care respectă mai mult litera textului și este mai „științifică” nu este, poate, în niciun fel inferioară unei traduceri ceva mai subiective, ba chiar trecută prin propria gândire, cum s-a întâmplat adesea, iar aici un exemplu bun la noi sunt cele 2 traduceri din Faust, ale lui Blaga și Augustin Doinaș. Prima, într-adevăr, este mai subiectivă, ba chiar se și spune că este un „faust blagian”, iar a doua este mai filologică. Asta nu o face pe prima să fie inferioară celeilalte, ba dimpotrivă, din moment ce nu sunt criterii obiective pe care să le urmăm și nici nu există o „știință” care să ne spună exact cum ar trebui transpuse lucrurile dintr-o limbă în alta, așadar să avem o formă, o structură, un fel de „lege a limbilor” care să poată fi păstrată în toate traducerile, atunci nu se poate spune că o traducere care încearcă cât mai mult să păstreze intențiile autorului este mai bună decât una trecută prin propria gândire a traducătorului. S-ar putea ca Blaga, până la urmă, să aibă ceva mai multă îndreptățire când își justifică traducerea lui Faust spunând că experiența „românească” a lui Faust în limba română este cu totul diferită de cea nemțească, și așadar cele două diferă atât de mult încât se pot considera chiar două opere diferite.

    Cât despre comentariul tău la exemplul meu, el era menit să exprime tocmai asta, că nu se poate acoperi în totalitate sensul cuvântului din limba inițială, așadar să fie ceva pur obiectiv. De ce? Păi, după cum am spus, penser înseamnă, stricto sensu, „a gândi”. Însă, dacă în context, traduci cu „nu se mai gândește la ea”, verbul „a gândi” are un cu totul alt înțeles pentru noi în românește decât are „penser” în franțuzește. Are o altă experiență literară, un alt sentiment, ba chiar un cu totul alt mesaj; de ce se întâmplă asta? Păi, va spune traducătorul, din cauza rădăcinii: pensare. Iar acest „pensare” este cel care trebuie păstrat pentru a respecta cât mai mult litera textului și pentru a reuși să traducem cât mai bine posibil pasajul respectiv. Dar, chiar păstrând rădăcina, acest „pensare” a dat în română „păsare”, ceea ce ar însemna, în primul rând, că noi când spunem că „nu ne pasă de X” includem, inconștient aproape, din moment ce lumea nu prea știe asta, și o parte intelectivă. Așadar păsarea nu este numai sentiment pur, ea este totodată și gând, și tocmai așa trebuie perceput și „penser”. Și totuși „penser” pune mai mult accent pe gând și mai puțin pe sentiment, fără a-l exclude pe acesta, pe când în „păsare” este un echilibru. Așadar, ne-am apropiat de sensul original, fără a reuși să-l redăm întrutotul. Dar trebuie să recunoaștem că această abordare filologică, care denotă o inspirație fantastică din partea traducătorului de a recurge la rădăcinile latinești ale cuvintelor, este cea mai apropiată posibilă pe care o putem concepe. Mai mult nu se poate, așadar nu putem fi obiectivi.

    Apoi, intervine și discuția unei intenții a traducerii respective. Este o traducere menită spre a respecta exclusiv intenția autorului? Nu neapărat. Lumea, mai ales în spațiul românesc, a tradus foarte multe texte străine mai puțin spre a le face mai accesibile publicului – spunând, adeseori chiar cu nerușinare, „învățați nemțește, porcilor!”, după vorba lui Iorga –, cât pentru a demonstra ceva prin traducerea respectivă. Țintele pot fi diverse: în primul rând că limba respectivă suportă o asemenea traducere și că se poate trăi și o experiență „românească” a unei opere (cum a fost cazul cu Faust la noi, care apropo, nu a fost tradus, să zicem, în slovacă, slovenă etc. tocmai din aceste motive), apoi pentru scopuri didactice, cum a făcut de pildă Călinescu pe vremea când a fost profesor, iar alteori pentru creație literară de limbaj (acesta fiind felul principal prin care au fost introduse în limba noastră neologismele și chiar, la un moment dat, felul în care a fost creată limba până la un anumit punct – vezi Eminescu). Așadar se face vădită un anumit „istoric al scopurilor traducerilor” care diferă, din câte vezi, de la un moment istoric la altul, de la un context la altul și, în ultima instanță, de la un om la altul. De aceea traducerile sunt diverse și ele nu trebuie să fie neapărat „obiective”. De-aia, cu un exemplu din filosofie, noi citim încă astăzi traducerea lui Eminescu la 23 de ani din Critica rațiunii pure și nu rămânem blocați în cea, deja învechită și uzată, la 70 de ani de la apariția ei, a lui Bagdasar. De ce? Recomand o lectură comparată, chiar dacă nu știi nemțește. E o experiență foarte frumoasă a limbii. Traducătorul este, într-adevăr, un intermediar, dar după câte vezi acești intermediari pot fi de foarte multe feluri. Eu ți-am dat doar câteva exemple ilustrative aici, dar ele sunt cu mult mai numeroase decât ne putem imagina, chiar în cultura noastră.

    Apreciază

  3. Interesantă perspectivă, și mie îmi place cel mai mult să citesc în limba maternă, dar îmi place să citesc și în limbile străine pe care le cunosc, în franceză și spaniolă. Cred totuși că originalul e cel mai bun în sensul în care din moment ce înveți o limbă străină, gândești și tu tot în aceeași limbă și înțelegi niște mentalități care sunt greu de transpus într-o altă limbă. Cu toate acestea, recunosc că o limbă străină va rămâne mereu o limbă străină, iar o traducere bine făcută e un dar. :)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: