Cristina Boncea

În aparență, acest roman ne-ar vorbi despre un bărbat de nouăzeci de ani care își dorește să pună în practică paradoxul de a face sex cu o prostituată virgină. În esență însă avem parte de o minunată incursiune în semnficația bătrâneții în opoziție cu tinerețea și minunatul fenomen al renașterii din propria cenușă.

Protagonistul narator ne implică foarte rapid în povestea vieții sale, explicând încă de la bun început cum și-a petrecut toată existența făcând sex cu femei în schimbul banilor, chiar și când acestea nu erau de meserie prostituate. Ne dăm seama încă din titlu că universul în care acest personaj s-a mișcat până în momentul povestirii este unul al dezmățului, lucru care contrastează cu meseria sa de ziarist foarte respectat din timpul zilei. Locuind într-un oraș mic, dar pașnic, acesta a reușit totuși să-și păstreze reputația intactă. Până la finalul romanului însă, este dispus să renunțe la orice în numele iubirii.

Când auzim despre un bărbat aflat la o vârstă atât de înaintată că își dorește cu ardoare compania unei minore aflată în pragul pubertății ne gândim de obicei la Lolita lui Nabokov, după care ne îngrozim, poate nu neapărat în această ordine. Aflați totuși că în Povestea târfelor mele triste carnalitatea este lăsată deoparte, făcând loc trăirii autentice să pătrundă printre atâta singurătate. Protagonistul, deși la început pornește cu gândul de a-și perpetua aventurile de-o viață, cu scopul de a-și dovedi încă vitalitatea pentru propriul sine egocentrist, descoperă pe parcurs un alt tip de frumusețe urmărind-o pe copila poreclită de el Delgadina dormind. Dacă pe parcurs cei doi întrețin și relații sexuale, acestora nu li se acordă atâta importanță precum inocenței întregii experiențe și felului prin care bărbatul, aflat atât de aproape de moarte și totuși atât de ancorat încă în viață, reușește să se regăsească pe sine, să privească viața și iubirea cu alți ochi decât înainte. În roman este descris un an din viața sa în care învață în ce constă suferința din dragoste, lucru care se armonizează cu sonetele pe care le asculta, articolele pe care le scria și chiar cu motanul recent achiziționat. Unde viața lui era un haos dirijat înainte, acum acesta ajunge să îmbrățișeze acest haos, să-l integreze și să-l iubească.

Este primul roman de la Marquez pe care l-am citit și mi-am dat seama de la primele propoziții că avea să mă cucerească stilul său. În cele 150 de pagini a reușit să transmită la intensitate maximă trăiri pe care nicicând nu le-aș putea numi apropiate experienței mele, dar pe care am putut să le simt laolaltă cu protagonistul: aceasta este magia unui scriitor adevărat! Atunci când crezi că narațiunea devine plictisitoare, previzibilă, insuficientă, autorul vine cu câte o replică sau o metaforă nemaiauzită care îți încântă sufletul și te lasă să simți Frumosul pe care a reușit să-l transmită. Povestea acestei cărți este spusă în spatele poveștii acestei cărți, mă repet, precum în cazul oricărui roman cu adevărat bun. Deși structurată în mare parte încât să conțină simple gânduri și amintiri ale protagonistului, atunci când dialogul este inclus propriu-zis între paginile cărții oricine își poate da seama că nu are de-a face cu un scriitor oarecare. Cu toate că nimic supranatural, în sensul propriu-zis al cuvântului, nu se întâmplă pe parcursul romanului, acel realism magic pentru care Marquez a fost și este încă aclamat rămâne lipit în subconștient, legat de amintirea târfelor ne-târfe din poveste.

Finalul nici măcar nu este unul tragic, nu are nici măcar pretenția de a smulge vreo lacrimă cititorului… chiar și pentru cei mai cinici dintre ei – căci poate unii nu ar avea milă pentru un așa-numit „pedofil” precum eroul nostru, ci dimpotrivă! Se întâmplă întocmai ca destinul nostru atât de cunoscut, care parcă aplaudă în stil epopeic după ce rolul desemnat persoanei în cauză de către astre a fost dus la îndeplinire, nu fără lacrimi și sudoare. Aplaud și eu măreția acestui roman și talentul indubitabil al lui Marquez, știind că abia aștept să pun mâna pe restul operelor sale. Orice om cu iubire în suflet sau care aspiră măcar la o liniște interioară de sorginte divină trebuie să-l citească pe Marquez, iar cuvintele lui îi vor dezvălui un univers imposibil de uitat. Spun cu mâna pe inimă că sentimentul cu care am rămas după această lectură este unul de absolut extaz, fără niciun rost, ci pur și simplu pentru că am reușit să trăiesc cot la cot cu un bărbat necunoscut de nouăzeci și unu de ani fericirea de a fi în viață!