Cristina Boncea

Pentru a putea scrie câteva cuvinte despre această carte, va trebui să vizitez dicționarul online cu scopul de a-i explica titlul. Așadar: PÉPLU, pepluri, s. n. Mantie scurtă fără mâneci, prinsă pe umeri cu o agrafă, purtată peste tunică de către femei în antichitatea greco-romană. [Var.: péplum s. n.] – Din lat. peplum. Din titlu ne putem da seama că romanul cuprinde o incursiune istorică în timp, dar adevărul este că întreaga acțiune are loc în viitor, în anul 2580.

Recunosc că am fost „avertizată” în privința acestei cărți acum ceva vreme, iar celelalte recenzii de pe Goodreads nu spun lucruri foarte diferite. Deși în descrierea de la Lire Peplum este „una dintre cărţile ei cele mai reprezentative”, pentru mine, fiind cea de-a patra carte pe care am citit-o de la Nothomb, această afirmație nu este deloc adevărată. Am fost obișnuită cu un aer de mister și magie în jurul scurtelor sale narațiuni pline de tâlc, însă acest roman este compus integral dintr-un dialog între autoare și una dintre cele mai inteligente persoane ale secolului XXVI. Această persoană se dovedește a fi un bărbat destul de antipatic, care a teleportat-o în secolul său pentru că autoarea-narator gândise faptul că Pompeii-ul a fost salvat de oamenii de știință din viitor pentru a prezerva orașul în timp; înțelegem prin aceasta faptul că, în teoria sa, orașul fusese distrus până în secolul XXI, însă cineva din viitor a înțeles importanța salvării sale și a schimbat istoria întorcându-se în timp.

Celălalt personaj principal al romanului îi confirmă această teorie și îi explică motivele pentru care s-a văzut nevoit să sfideze astfel legile fizicii. De asemenea, dialogul lor constă în întrebări și răspunsuri cu privire la modificările apărute între timp în lume. În viziunea nothombiană, acest viitor este unul extrem de diferit, unde ierarhiile sociale au alte criterii la bază, iar energia este sursa vieții. Teoria despre Pompeii și despre lucrurile care se întâmplă între secolele XX-XXVI ar fi elementele centrale, originale ale romanului Peplum. Analizată din punct de vedere științific, cartea probabil ar produce mai mult interes decât ca simplă lucrare de ficțiune, în opinia mea. Însă, fiindcă eu nu am cunoștințe atât de avansate în acest domeniu și nu am citit foarte multe lucruri legat de asemenea teorii despre trecut și viitor deopotrivă, nu pot decât să declar faptul că înțeleg nevoia unui autor cunoscut pentru ficțiunile sale de a-și expune cumva viziunea despre lume și politică într-un roman. Deși povestea este simpatică în sine prin circularitatea ei, sunt convinsă că dacă aceasta ar fi fost prima carte citită de la Amelie Nothomb, nu m-ar fi convins să le citesc și pe celelalte. Pentru acest lucru ar fi de vină subiectul în sine, care chiar și pentru un necunoscător într-ale științei așa ca mine pare destul de șubred și nebazat pe argumente concrete, cât și structura sub formă de dialog, care limitează foarte tare orizontul artistic cu care mă obișnuisem de la această autoare.

Pe scurt, Peplum este un roman în care este expusă viziunea autoarei asupra distrugerii Pompeii-ului și felului în care lumea va evolua. Am apreciat la început efortul de a dezvolta o teorie bine închegată din punct de vedere cel puțin filosofic și speculativ, însă romanul în sine nu a putut oferi nimic mai solid de care cititorul să se poată agăța, care să lase în urma sa aceeași senzație de „wow” pe care au oferit-o celelalte cărți ale autoarei. Consider că această carte ar fi mai degrabă pe gustul celor care sunt cu adevărat pasionați de teorii conspiraționiste și au cunoștințe în domeniul fizicii. Chiar sunt foarte curioasă să aud o părere științifică și avizată despre Peplum, care pe mine m-a lăsat la fel de buimacă precum eram la începutul lecturii.