Apocalipsa, recenzie

img_2194

Apocalipsa este cel de-al doilea volum al trilogiei Blestemați și continuă povestea tinerei Madison care de data aceasta cutreieră lumea celor vii. Deși după ce am citit prima carte a seriei nu eram foarte convinsă că voi putea descoperi ceva mult mai bun în continuare, finalul de tip cliff-hanger al acesteia m-a făcut să-mi doresc cu ardoare și sinceră curiozitate filosofică să citesc și volumul final, ce nu a fost încă publicat la noi.

Deși i-a lipsit umorul pe care eu l-am gustat mai mult în primul volum, Apocalipsa a triumfat prin ideea aflată în spatele întregii povești, singurul motiv care m-a făcut să-mi continui lectura și care m-a convins de valoarea lui Palahniuk ca scriitor, chiar dacă momentan nu chiar unul dintre favoriții mei. Problema se pune de data aceasta nu numai între bine și rău, ci Madison se întreabă constant în privința voinței sale și exercitării ei în cadrul propriei existențe. Dumnezeu și Satana, ambii par a încerca să o tragă de partea lor pentru a salva sau distruge lumea prin intermediul părinților ei și ambii par a-i avea deja povestea scrisă într-o carte, fără drept de apel. „Ce va face Maddy în această situație?” este întrebarea principală urmărită în carte.

Propriu-zis, romanul este compus din mai multe capitole ce conțin flashback-uri din vara în care Madison a fost trimisă în Nord, la bunicii ei din partea mamei. La sfârșitul acelei veri, ambii ei bunici au murit, iar ea a fost martora celor întâmplate. Tot în aceste capitole ni se revelează și unul dintre motivele damnării micuței adolescente, însă lucrurile se dovedesc a sta cu totul altfel la final. Ce pot spune despre acest lucru este faptul că evenimentul reprezintă o scenă crudă și scandaloasă, care lasă puternice urme în conștiința protagonistei noastre fantomă. Prin urmare, cea mai mare parte a acestui roman este alcătuită din mustrările de conștiință pe care Madison și le face gândindu-se la relația cu părinții ei, ce mai nou au creat o religie numită boorism bazată pe indicațiile oferite de către ea din iad. Gluma este tocmai faptul că, deși Maddy i-a încurajat pe părinți să înjure, să scuipe pe stradă și alte lucruri de prost gust de acest fel, aceștia au înțeles lucrurile fix pe dos, crezând că fiica lor pierdută se găsește de fapt în rai. Planul lui Satana este tocmai cel de a face din toți locuitorii lumii sclavi în iad, făcându-i pe oameni să păcătuiască fără să-și dea seama. Maddy reprezintă mijlocul prin care acest plan este pus în aplicare, dar aici intervine puterea voinței sale de a se desprinde de ce ar fi așteptat de la ea să facă.

Tocmai aici m-a surprins din nou autorul, căci în volumul trei, planul protagonistei este acela de „unificare a contrariilor”, temă foarte des dezbătută în filosofie, cât și în viața de zi cu zi a oamenilor, în mod indirect.

După ce în primul volum a gustat viața din iad și a înțeles cum stau lucrurile în lumea subterană, iar în volumul de față reușește să se întoarcă pe Pământ și să comunice cu părinții ei – în volumul final al trilogiei Madison vrea să înfăptuiască un fel de pace mondială, unde oamenii nu mai sunt nevoiți să aleagă între Dumnezeu și Satana, între Bine și Rău. Un alt detaliu demn de menționat este faptul că mama și tatăl protagonistei trimit după ea un vânător de fantome care reușește să-și scoată spiritul din trup prin intermediul consumului ridicat de ketamină, lucru care se leagă și de experiențele cu xanax și alte droguri pe care Maddy le trăise alături de cei doi atunci când era în viață.

Acestea fiind spuse, eu am încercat să ignor pe cât posibil exprimările de tip „ctrl+alt+adjectiv”, enumerările de orașe sau firme ce aveau rolul de a sublinia un anumit stil de viață aristocrat și alte asemenea mărci ale bogăției pe continentul american. M-am concentrat pe rezolvarea misterului din trecutul protagonistei și am încercat să-i înțeleg universul ca personaj principal al acestei trilogii inedite. Fără marile întrebări filosofice din spate la care Palahniuk vine cu propriile răspunsuri destul de interesante (sau cel puțin așa mi-a lăsat impresie până acum) sau comentariile subtile cu privire la alte scrieri sau lumea înconjurătoare, sunt sigură că trilogia Blestemați nu ar fi reprezentat o prea mare tentație literară pentru mine. E adevărat că am parcurs acest roman destul de greu, dar cu siguranță l-aș fi lăsat jos din mână în condițiile în care dădeam peste o altă încercare de a satiriza globalizarea și problemele Primei Lumi, fără vreun substrat care să aducă o notă de originalitate. Recomand acest volum celor care s-au simțit distrați de compania sarcastică a lui Madison în prima carte și care își doresc o viziune nouă și interesantă în ceea ce privește ideea de apocalipsă.

  3

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: