Cristina Boncea

Cine îmi urmărește activitatea pe Goodreads sau YouTube știe că nu stau foarte bine la capitolul lectură anul acesta până acum și că dacă vreau să-mi ating targetul de 45 de cărți până în 2019, trebuie să trag tare în lunile rămase. M-am gândit să fac această postare pentru a oferi lămuriri în această privință, cât și pentru a dezbate o problemă des întâlnită în comunitățile de cititori.

Anul acesta am citit destule jumătăți de cărți.

Cărțile din fotografii sunt doar două exemple din multele titluri pe care am încercat să le citesc, însă am renunțat la ceva timp după. Pe lângă acestea, mai există cel puțin alte cinci volume pe care nu am reușit să le duc la bun sfârșit cu lectura din același motiv simplu: pe parcurs, hotăram că nu mai au ce să-mi ofere. Ajungeam la un punct în care îmi dădeam seama ori că ce are autorul de gând să spună în continuare este perfect previzibil și, prin urmare, plictisitor, ori îmi venea în minte gândul că am citit suficient cât să-mi fac o părere despre lectura în cauză (ex.: Așa grăit-a Zarathustra) pentru a lăsa momentan cartea jos din mână, în ideea de a o relua la o vreme mai potrivită. Desigur, printre cărțile pe care le-am lăsat jos din mână se enumeră și câteva pe care le aveam de citit pentru facultate, precum Studii de filosofie antică sau Etica nicomahică, din care am extras informațiile de care aveam nevoie pentru proiectele în cauză, după care am decis să le pun la loc pe rafturi pentru următoarea ocazie când voi avea nevoie de ele.

Am citit multe lucrări integral sau aproape integral ca surse pentru eseurile pe care le-am scris, am stat să studiez trei dintre dialogurile platoniciene, care nu sunt deloc niște lecturi ce pot fi parcurse fără efort și nu în ultimul rând, am mai învățat ceva despre mine în ceea ce privește literatura contemporană pe care nu demult o ridicam în slăvi. Asta se leagă de faptul că mi-am dat seama de specializarea pe care îmi doresc să o urmez în anul III de facultate și anume, filosofia culturii, unde se discută despre artă și valorile sale autentice. Pusă în față cu această problemă și fiindu-mi lărgite orizonturile în ceea ce privește istoria artei și manifestarea spiritului creator de-a lungul vremurilor, am putut face această probă, deși fără să intenționez acest lucru, chiar cu o carte din biblioteca mea pe care eram încântată să o citesc la momentul achiziționării ei. Este vorba de „Impostoarea” de E. Lockhart, ultimul roman publicat al celebrei autoare americane. Pentru că două dintre romanele ei anterioare îmi plăcuseră foarte mult la momentul lecturării lor, aveam așteptări și mai mari de la acesta din urmă, însă, spre surprinderea mea, mi-am dat seama după câteva pagini parcurse că nu acesta este genul de literatură pe care îl mai caut în prezent. Nu vorbesc aici de o opoziție între nou și vechi, clasic și modern, ci de acest stil numit literalmente „contemporary” ce a luat naștere și anvergură peste ocean și a asaltat și piața noastră literară. Mi-am dat seama că este foarte ușor să fii furat de simplitatea și naturalețea aparentă de care dau dovadă aceste romane lipsite în principiu de simboluri și că există o linie subțire între o narațiune cu tâlc, plină de frumusețe, care îți dezleagă mintea și o poveste livrată exact așa cum a apărut inițial în mintea autorului, fără vreun element suplimentar care să îi confere autenticitate sau sentimentul acela de pătrundere pe care ți-l oferă o carte atestată de proba timpului ca fiind „bună”.

Abia acum, când citesc „Apocalipsa” de Chuck Palahniuk, văd diferența aparent foarte blurată dintre el și scriitoarea dinainte. Pe lângă toate elementele contemporane, poate chiar exagerate din romanul lui (aici mă refer la referințe americane, slang-uri, pop culture etc.), Palahniuk m-a convins că are cu adevărat ceva de spus în domeniul literar; are un mesaj de transmis, nu vine doar cu o poveste așezată pe tavă, garnisită cu siguranța pe care un autor american de rând o poartă cu sine având conștiința faptului că orice poveste plină de șoc și dramă vinde. Este de datoria publicului consumator să observe și să numească această diferență dintre autenticitate și o idee neexploatată până la capăt din comoditatea oferită de subiectul ales.

Nu scriu aceste lucruri pentru a critica vreun autor sau un gen literar, ci pur și simplu pentru a-mi povesti ultimele așa-zise descoperiri în ceea ce privește cărțile pe care le citesc. Nu vreau nici să mă scuz, căci sunt sigură că dacă mi-aș fi dat mai mult interesul aș fi reușit să citesc suficiente cărți pentru a nu rămâne cu atât de mult în urma targetului propus de mine, deci în mod categoric factorii care au influențat acest rezultat sunt mai degrabă interni, decât externi (aka e vina mea, nu a cărților). M-am rezumat la a citi romane scurte de ficțiune care într-adevăr mi-au plăcut și au reușit să mă țină în priză, cât și cărți nonfictive care la rândul lor au avut un efect foarte îmbucurător asupra mea. În prezent, sunt pe cale să termin de citit alte două romane de ficțiune ale căror recenzii le voi publica zilele următoare aici.

Poate lecția cea mai importantă ce poate reieși din acest articol actualizator este faptul că, deși am fost mereu sigură pe capacitățile mele de a alege lecturile potrivite gusturilor mele și a nu da niciodată greș în această privință, iată că paradigma s-a schimbat fără să-mi dau seama, iar în acest caz, nu pot decât să mă bucur de evoluția înspre rafinarea preferințelor mele literare, chiar dacă asta a însemnat un regres din punct de vedere numeric. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să triez în continuare cărțile necitite din biblioteca mea, pe care le consideram a se potrivi căutărilor mele însetate de literatură bună și să țin sub observație această evoluție despre care vorbeam, cu scopul de a vă putea recomanda și vouă pe viitor cărți care vor putea cu adevărată să vă lovească din plin psihicul la fel de însetat.