Mit dezmințit #6: în cât timp se scrie o carte bună?

Afirmație: „dacă m-aș hotărî să scriu o carte, aș lucra la ea cel puțin x ani înainte de a o publica”

Opinie personală: Pentru mine, genul acesta de afirmații produc un intens efect de iritare, venind din partea unui om care nu a trecut niciodată printr-un proces de scriere sau publicare a unei cărți. Toți cei care am făcut vreodată unul dintre aceste lucruri știm că nu e deloc ușor să-ți duci munca până la bun sfârșit, să fii suficient de mulțumit de ceea ce ai scris pentru a-ți face curaj să trimiți manuscrisul unei edituri, cu speranța că le va plăcea munca ta și o vor publica. Vreau totuși să dezbat mai pe larg toate presupozițiile aflate în spatele acestui gen de afirmații, căci este într-adevăr o frază mai complexă decât pare la prima vedere.

În primul rând, de cele mai multe ori, această afirmație vine ca o critică la piața literară din România, în sensul în care cărțile publicate la noi ar părea a fi scrise în grabă, ajungând în fața cititorului și a opinii publice drept niște non-valori, dar care de obicei sunt promovate în draci. Părerea mea este că acest lucru nu e vina scriitorului. Așa cum fiecare om este perfect liber să cânte în duș sau la karaoke din pura sa pasiune pentru muzică, eu consider că orice om e perfect liber să scrie câte cărți vrea pentru sine și propria lui bucurie. Dacă se întâmplă ca o carte ce promovează lucruri negative în cadrul societății sau care e pur și simplu execrabil scrisă, din punctul majoritar de vedere, să ajungă pe rafturile librăriilor, ce vină are scriitorul în cauză pentru faptul că editura respectivă, ba chiar și librăria în cauză, au acceptat să-i promoveze lucrarea? Pasiunile ne împing spre dorința de afirmare, iar pentru această afirmare avem nevoie de societate. Dacă pare că industria este polarizată de adolescenți care au avut succes pe Wattpad sau au devenit populari din neant pentru ceva ce au scris și au publicat pe internet inițial, există mai multe motive pentru acest lucru, dar vina nu cade niciodată asupra autorului, din punctul meu de vedere. Dacă e absolut necesar să vorbim despre „vină”, aș spune că e jumătate vina publicului consumator, jumătate vina editurii care să presupunem că nu-și respectă imaginea suficient de tare cât să publice cărți de calitate superioară.

Acest lucru mă aduce la următorul punct al acestei argumentări și anume, faptul că nu e deloc așa de ușor pe cât pare să publici o carte în România. Sunt foarte puține edituri dornice să susțină tinerele talente sau debutanții de orice vârstă, să le întindă o mână de ajutor fără a avea vreo garanție că își vor scoate investiția (chiar și atunci când autorul cotizează la cheltuielile de tipar). Eu consider că am avut foarte mare noroc să-mi fie acceptat primul manuscris de prima editură la care mi-am dorit să public la vârsta de șaisprezece ani, însă de cele mai multe ori nu se întâmplă deloc așa. De cele mai multe ori trebuie să dai mail-uri peste mail-uri, să cauți, să faci cercetări, să cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva, poate, pentru ca manuscrisul tău să fie măcar citit de către cineva din domeniu, să ai măcar o mică șansă ca acesta să fie publicat. Partea de scriere e doar partea de început atunci când vrei să activezi în domeniul literar, există o grămadă de alte aspecte care sunt trecute cu vederea de oamenii dinafară care critică piața. Dacă o carte ce pare execrabilă a ajuns să fie publicată și chiar să aibă succes în țara noastră, cu siguranță au existat alte zeci de manuscrise ce au fost respinse înaintea acesteia de către editură, din diferite motive: fie că e vorba de redactare sau de conținut, fie că e vorba că nu există un public bine definit pentru acel gen de carte, așa că nu ar fi rentabil să fie publicată, etc. Prin urmare, editura își asumă o mare responsabilitate atunci când acceptă să semneze un contract cu un autor, căci atât imaginea, cât și partea financiară sunt în joc, iar de cele mai multe ori există oameni competenți care iau aceste decizii în spate, deci, consider că e destul de firesc ca aceștia să selecteze cele mai bune manuscrise dintre toate cele primite. Și, după cum știți sau nu, există foarte mulți oameni care își doresc să publice, evident mult mai mulți decât cei care au reușit să o facă, așa că aceștia din urmă merită puțin mai mult respect pentru reușitele lor în sine, indiferent dacă ceea ce au scris este sau nu pe gustul tău.

A treia presupoziție și cea mai interesantă de dezbătut este faptul că se presupune că trebuie să lucrezi o perioadă îndelungată de timp la o carte, căci timpul pare a fi un cuantificator foarte bun pentru calitatea lucrării. Aș putea sta să caut statistici, însă sunt convinsă că multe dintre marile operele ale literaturii românești, cât și universale, au fost scrise într-o perioadă relativ scurtă de timp. Acest lucru depinde numai și numai de autor, de etica sa de muncă, de determinare, inspirație, timp liber, etc. Nu cred că influențează sub nicio formă rezultatul final al cărții, plus că mai sunt niște lucruri importante de luat în considerare în acest caz. Niciodată nu trebuie uitată perioada de editare, de găsire a unei coperți, timpul petrecut la tipar și mai apoi, durata până ce cartea ajunge într-adevăr într-o librărie și în mâinile cititorului. Toate acestea pot lua până la un an după ce manuscrisul a fost trimis și acceptat de către editură, deoarece nicio editură nu se ocupă exclusiv de o singură carte pe rând. Asta fiind o simplă paranteză, puțin pe lângă subiect, dar am simțit nevoia să menționez aceste lucruri aici.

   Revenind la întrebarea importantă: în cât timp se scrie o carte bună?

După cum am specificat deja, eu cred că timpul nu joacă absolut niciun rol în toată această chestiune. Sunt convinsă că majoritatea oamenilor nu iau în considerare și timpul petrecut de autor pentru formarea ideilor, fără să le pună pe hârtie. Faptul că a avut la un moment dat un vis sau i s-a întâmplat ceva care a făcut să i se aprindă un beculeț, i-a dat un crâmpei de inspirație care trebuie pus la rumenit, tot acest proces se poate întinde pe luni sau ani de zile. De ce acest timp nu este luat în calcul? Poate că autorul în cauză și-a făcut notițe sau poate pur și simplu a avut mai multe idei care i s-au unificat la un moment dat în cap, din senin, și a avut un moment de „Evrika!”. Poate că până să înceapă efectiv procesul de scriere, și-a făcut desene, a eliminat opțiuni, și-a conturat în minte foarte clar cum vrea să fie acțiunea, toate astea înainte să se apuce propriu-zis de scris.

Tot acest timp de gândire dinaintea scrierii unei cărți e mai important pentru rezultatul final decât întreaga perioadă în care a fost scrisă cartea.

Apoi, după cum am spus, depinde de fiecare autor în parte, de o grămadă de alte condiții poate exterioare lui, în cât timp va termina de scris ceea ce și-a propus. Poate dura câteva săptămâni, dacă este un roman lung și scrie zilnic câteva ore la el. Poate dura câteva luni, cu pauze între, datorită faptului că a avut un blocaj undeva. Sunt convinsă că poate dura și câteva zile, orice e fizic posibil poate fi dus la îndeplinire. Din moment ce e vorba de ceva ce se află deja în scriitorul în cauză, toate ideile pe care vrea să le transmită prin arta sa, astfel de chestiuni pălesc complet și sunt scoase automat din ecuație. Atunci când ești sigur, ca și autor, că ai tot ce îți trebuie pentru a porni la drumul scrierii romanului tău, nu te mai gândești decât la faptul că vrei să te bucuri de această călătorie la maxim, că vrei să dai tot ce ai mai bun în tine, să te eliberezi și să trăiești acel sentiment de fericire. Nicidecum nu te întrebi: „oare cât mai am până termin?” sau „oare ar trebui să scriu mai încet?”.

Cred că o mare parte din critică se referă la timpul de editare. Trebuie mereu să recitești ce ai scris înainte, să vezi dacă se leagă, dacă ai făcut vreo eroare logică pe undeva, dacă vrei să modifici ceva din cadrul acțiunii. Partea asta durează cel mai mult, de fapt. Parcă ești nesigur, parcă ai fi putut schimba complet un aspect al poveștii, toate aceste dubii interioare te lovesc după ce ai terminat de scris și vrei să reiei totul cu alți ochi. Editarea nu se referă neapărat la corectarea greșelilor gramaticale, la faptul că ai uitat o virgulă pe undeva sau un alt semn de punctuație. Editarea propriei tale cărți, înainte de a trimite versiunea ei finită către editură, ar putea părea cel mai dificil lucru din întreaga creație. Tocmai datorită posibilelor conflicte interioare ce pot apărea, acest proces ar putea fi cel mai îndelungat dintre toate. Eu tot timpul îl iau în considerare atunci când cineva mă întreabă în cât timp am scris una dintre cărți. Este, pe de-o parte, și procesul meu preferat dintre toate.

Ca să nu mai divaghez de la subiect, indiferent cât timp petreci scriindu-ți și editându-ți cartea, poți doar să fii maximul tău de „bun” la momentul respectiv. Asta nu înseamnă că romanul scris atunci te va reprezenta pentru restul parcursului tău literar, că nu vei mai scăpa de stigma unui debut poate nereușit, iar aceste lucruri nu ar trebui niciodată să te oprească din drum.

Calitatea unei cărți este tot timpul oferită de calitatea capacităților autorului și de nimic altceva.

Așadar, pentru a rezuma cele de mai sus, consider că cei care fac astfel de afirmații ar trebui să se informeze mai bine cu privire la ce presupune un proces de scriere și publicare a unei cărți și chiar să încerce să facă acest lucru pe cont propriu înainte de a-și manifesta astfel de opinii. Într-adevăr, timpul ne face mai buni, dar fiecare timp are povestea lui și mereu va exista un sentiment de „vreau asta acum”, care se potrivește cu trăirile noastre interioare, pe care nu e bine să-l refulăm. Învățăm mai multe din greșeli decât din a nu face nimic, căci acele capacități psihice superioare despre care vorbeam nu vor apărea din neant. Așadar, să aveți încredere că orice autor asumat a investit resursele pe care le-a considerat de cuviință în cantitățile potrivite la momentul oportun și că timpul sau aplecarea asupra lucrării cu scopul îmbunătățirii ei monumentale sunt doar iluzii din partea celor care nu au curajul să treacă la acțiune și să se expună exact așa cum sunt, ca să fiu puțin răutăcioasă.