Sunt cărțile mele copiii mei?

Răspunsul meu direct la această întrebare ar fi „nu”. Consider că romanele mele sunt copiii mei doar atunci când le creez, le editez și până în momentul când îi sunt trimise editorului. Acest proces ar reprezenta întreaga viață a copilului alături de familie, de la copilărie până la viața adultă, când este pe propriile picioare, după ce a absorbit toate informațiile necesare pentru a se putea descurca singur în lume. Dacă felul în care este primit de către aceasta nu e printre cele mai favorabile, înseamnă că educația a fost puțin dăunoasă sau incompletă, însă o carte ajunsă pe rafturile librăriilor este într-adevăr ceva finit, ce nu poate fi refinisat, nu mai poate căpăta o altă formă decât cea pe care o are deja. Toate acestea constau în îndemânarea autorului, în propria lui viziune, stil și experiență; dacă acestea nu au ajuns ele însele la o anumită maturitate, rezultatele se vor vedea în recenzii, în felul cum romanele sale se vor impregna în mințile cititorilor, dar vă asigur că, la fel ca orice părinte, un autor dă tot ce are mai bun în crearea propriei sale opere.

Mi se întâmplă des să reacționez la întrebări precum „ești mândră de cărțile tale?” sau „nu-i așa că e foarte tare că ai reușit să publici?” cu un simplu „meh”, urmând să schimb subiectul și să spun că pentru mine trilogia Octopussy este ceva îndepărtat, care nu mai reprezintă neapărat persoana care sunt eu acum. Într-adevăr, după ce termini de scris o carte, iar ea apare pe piață pentru consumul public se întâmplă foarte des să simți că este ceva ce aparține trecutului, exact ca un copil pe care l-ai crescut și apoi a plecat din casa părintească pentru a-și urma propriul drum. Eu așa mă simt față de fiecare carte pe care am scris-o, nu doar ce a fost publicată, ca și cum am oferit din mine ce era mai bun și acum simt un gol interior, dar și o oarecare împlinire pentru că mi-am dus treaba până la bun sfârșit. E destul de ostenitor să scrii un roman de măcar două sute de pagini, să rămâi apoi golit de idei și sentimente, parcă, să te întrebi de unde vei mai acumula alte trăiri pentru a le transpune ulterior în cărți. Viața este, însă, un izvor nesecat de experiențe; totuși, mereu simți nevoia de o pauză îndelungată după ce ai terminat de scris o lucrare de mari dimensiuni, exceptând cazul în care viața ta într-adevăr este plină de diverse evenimente care produc o mare sursă de inspirație.

Poate de aceea nu mă simt personal insultată când cineva îmi spune că pur și simplu nu i-a plăcut ceva ce am scris, când așa-numiții mei copii sunt criticați fără milă. Pentru mine, nu mai sunt copiii mei, ci rezultatul muncii mele de-a lungul timpului, evoluția mea psihică și spirituală, iar dacă acest rezultat nu este pe placul unor anumite persoane, eu trăiesc în continuare împăcată cu gândul că am reușit să storc din mine tot ce era mai bun la momentul respectiv, că m-am eliberat prin scris de lucrurile pe care le țineam în interior și care nu-mi dădeau pace. Nu simt nevoia să-mi apăr cu bestialitate cărțile, ci doar îmi construiesc în minte un „plan de atac” mai bun pentru viitoarele publicații. Asta se întâmplă tocmai datorită raționamentului anterior, conform căruia oricum respectivele cărți nu mai pot fi modificate, având în vedere criticile noi aduse. Orice recenzie negativă (căci există o mare diferență într-o recenzie proastă și una negativă) e ca atunci când un profesor ți se plânge de comportamentul copilului tău în cadrul școlar. Ca părinte în viața reală, ai șansa de a îmbunătăți forma în care se expune în public copilul tău; ca autor, ai o singură șansă să oferi o educație bună odraslelor tale.

Ce rost are să te lamentezi, să te blamezi pentru o nereușită atunci când știi că la momentul respectiv din trecut nici nu te-ai gândit la acele lacune ale textului, la zecile de feluri diferite în care oamenii îl vor privi și analiza?

 Pe de altă parte, poate că totuși „meh” nu este un răspuns tocmai agreabil, poate oamenilor trebuie să li se reamintească faptul că în spatele textului s-au ascuns la un moment dat sentimente reale, trăiri proprii și cumva secrete pe atunci, pe care tu ai încercat din greu să le transformi în cuvinte. Faptul că acele trăiri nu-ți mai aparțin în prezent nu ar trebui să păteze semnificația pe care au avut-o și o vor avea mereu aceste creații pentru tine, în cel mai profund colț al sufletului tău. Chiar dacă se presupune că educația pe care ai oferit-o cărților tale înainte ca ele să apară pe rafturi a eșuat lamentabil, unii oameni spunând că poate nu ești făcut să fii un astfel de părinte, cred că ar trebui să ai mereu în minte faptul că ceva din tine a vrut cu tot dinadinsul ca acele cuvinte, sub exact aceeași formă, să apară pe hârtie și să te conducă spre următorul pas al evoluției tale. La fel ca în viață, orice om are drumul său, deci orice autor are propriul parcurs artistic, presărat cu obstacole, critici aspre, menite să-l aducă cât mai aproape de acea formă ideală de manifestare a gândurilor și ideilor ce-i străbat mintea.

Pe scurt, acești copii născuți prin darul artei trebuie lăsați în urmă fiindcă nu există nicio altă cale spre prosperitate, dar, totuși, fără să vrem vom continua să veghem asupra lor și ne vom întoarce în unele momente la acel trecut ce pare atât de îndepărtat, poate numai pentru a culege semințele ce au fost plantate atunci și a le aduce într-un nou cadru familial, un fel de reîncarnare a tot ceea ce a fost bun și frumos și a dăinuit în timp și în imaginea publică privitor la respectivele cărți. De curând am pus pe hârtie toate titlurile lucrărilor mele publicate și nepublicate și am vrut să văd care sunt temele care mă definesc ca autor, ce am abordat cel mai des, în fiecare dintre ele, doar pentru ca viitorul meu roman să fie complet diferit, să aduc ceva nou și original atât pe plan literar, cât și în propriul meu stil auctorial.

La fel ca în istorie (universală sau personală), consider că exact așa ar trebui să funcționeze întoarcerea în trecut, doar cu scopul de a extrage seva unor plante ce pot rodi din nou sub o altă formă.

Deși am specificat faptul că felul în care se prezintă cărțile la momentul actual în librării și în fața cititorului reprezintă forma lor finală, de netăgăduit, totuși, slavă cerului, există stocuri și contracte care se epuizează la un moment dat; cândva, acei copii vor fi dați de tot pierzaniei, echivalentul morții în viața reală. Cine ar putea suporta să-i moară un copil, cine ar putea atât de ușor să meargă înainte ca și când acesta nici n-ar fi existat vreodată? Planul meu este să-mi reeditez trilogia, să-i ofer o nouă formă, să-i păstrez esența, dar să îmi las o amprentă mai profundă asupra ei, după toate lucrurile pe care le-am învățat din 2015 și până în prezent. Uneori îmi vine greu să cred că sunt într-adevăr un fel de mamă, că din mine a ieșit ceva căruia i-am dat drumul în lume, parcă fără nicio teamă, ba chiar plină de încântare. În pofida a orice, consider că am fost o mamă bună, neegoistă, fără prea multe frustrări. Vreau în continuare să dau naștere unui cumul de gânduri și experiențe personale, combinate cu natura sufletului meu și a spiritului creator ce rezidă într-o formă sau alta în fiecare dintre noi.

Dacă romanele mele sunt copiii mei sau nu e o întrebare la care cu greu pot găsi un răspuns. Pe de-o parte, încă îmi simt fiecare carte complet atașată de sufletul meu, e un gând care zace mereu în mintea mea și uneori reapare în mod conștient. Pe de altă parte, sunt atât de îndepărtate încând simt că le-am dat naștere într-o altă viață și acum doar culeg roadele de pe urma lor. Oricum ar fi, vreau să rămân un părinte bun pentru ele, iar în plan concret, asta va semnifica dispariția acelui „meh”, acelui refuz de a vorbi despre ceva atât de sacru pentru mine. Noaptea trecută am scris o apologie pe care mai apoi am tradus-o și în limba română. O las aici ca mărturie personală pentru tot ce înseamnă munca mea pentru mine.