Cristina Boncea

Carte primită drept sponsorizare de la Cartepedia.ro.

Trebuie să recunosc că acest ultim volum al trilogiei a fost destul de dezamăgitor. Negru ca abanosul are în vedere elucidarea misterului mesajelor ascunse din primele două volume, acele texte scrise cu italic despre care nu știam exact de unde provin. În acest volum Lumikki are parte de și mai multe dintre aceste mesaje, adresate ei în mod direct și se confruntă cu problemele create de către acest admirator obsedat, ce are darul de a-i declanșa câteva amintiri de mare valoare pentru propria istorie personală.

În cadrul acestui ultim volum Lumikki se află între doi băieți pe care îi iubește în moduri și pentru motive foarte diferite, Sampsa și Blaze, acesta din urmă fiind de asemenea și marea iubire a vieții ei de la începutul trilogiei dar care însă a trebuit să o părăsească pentru a-și rezolva niște probleme personale. Lumikki este forțată să ascundă față de cei doi spaima în care trăiește din momentul în care îi este livrată prima scrisoare din partea persoanei care o terorizează și chiar îi bănuiește la un anumit punct pentru acest rol pe fiecare dintre cei doi. În cadrul școlar, Lumikki o joacă pe Albă-ca-Zăpada într-o piesă de teatru modernizată iar cel care îi urmărește fiecare mișcare o amenință că premiera piesei va fi cu adevărat sângeroasă dacă protagonista va spune cuiva despre mesajele pe care le primește. Totuși, atât rolul ei din piesă cât și alte elemente incluse în primele două volume continuă să-i readucă în memorie amintiri cu privire la o anumită Rosa, presupusa ei soră pierdută. Admiratorul obsedat îi tot readuce acest mister în vedere și o ajută să pună lucrurile cap la cap, susținând ideea că cei doi au același suflet și sânge rece.

Acțiunea este mult mai puțin complexă comparativ cu primele două volume, aș putea spune. Având în vedere că Negru ca abanosul are doar 150 de pagini, m-aș fi așteptat la ceva cu adevărat uimitor, nu doar un build up care duce la un singur capitol unde întregul mister al admiratorului secret ne este dezvăluit, venind într-adevăr ca o surpriză pentru cititor, însă fiind tratat cu frugalitate, după părerea mea. Mai mult decât atât, conspirația în sine din acest volum mi s-a părut extrem de prost construită, nereușind să inducă cu adevărat o stare de suspans, precum am regăsit în celelalte două volume. Deznodământul propriu-zis și ultimele paragrafe ale romanului ne prezintă o Lumikki schimbată, ce-i drept, care ajunge la o oarecare comuniune cu natura însă concluziile de natură morală nu sunt suficient de mult elaborate; pe scurt, nu mi-a plăcut faptul că în acest volum s-a insistat mult mai tare pe acțiune în sine decât pe psihologia personajului, lucru chiar paradoxal având în vedere natura misterului. Mi s-a părut a fi un roman grăbit, cu multe date aruncate în cadrul poveștii dar care însă nu au reușit să stârnească sentimente puternice din partea cititorului în aceeași măsură cu primele două volume.

Personal, consider acest volum a fi cel mai slab al trilogiei iar acest lucru este un mare păcat, căci așteptările au fost construite și ridicate pe parcurs iar finalul este unul neașteptat de dezamăgitor. Premisele sunt interesante, personajele sunt în continuare atipice iar acțiunea nu este ușor de prevăzut, într-adevăr, însă aceste lucruri nu au mai fost suficiente pentru a-i oferi romanului un rating mare, având în vedere că mă așteptam la ceva care să cuprindă cu adevărat toată esența protagonistei și să încununeze cumva toate acțiunile ei anterioare și deciziile care au făcut-o să fie ceea ce este.