Cristina Boncea

Deși am fost foarte încântată de celebrul său roman, „Parfumul„, am rămas cu un gust foarte amar după ce am citit acest eseu al autorului de origine nemțească. Teza de la care pornește este legătura dintre iubire și moarte, Eros și Thanatos, și încercarea explicării acestei relații preluând diverse exemple: de la mitologia greacă la autori precum Thomas Mann sau Goethe.

La început, autorul oferă trei exemple pentru dragoste: un cuplu de tineri sub douăzeci de ani care nu par a se potrivi unul cu celălalt dar care sunt mânați de un puternic instinct sexual într-o mașină, un cuplu vârstnic cu o diferență de ani considerabilă între ei care sunt invitați la o cină elegantă dar sunt mult prea pierduți unul în ochii celuilalt și, în sfârșit, un exemplu care nu-i este propriu autorului și anume, povestea de dragoste ce nu s-a concretizat niciodată dintre celebrul autor Thomas Mann și un oarecare chelner al unui restaurant. Concluzia la care ajunge după aceste exemplificări este că dragostea te orbește, te „tampește” chiar și de cele mai multe ori are un efect negativ asupra celor din jur căci oricare doi oameni care se iubesc ajung să se izoleze de restul societății. În cel de-al treilea exemplu, în care chelnerul a rămas în mintea autorului ca simplă muză, Süskind argumentează faptul că nici nu ar mai fi fost nevoie de mai mult, căci în cazul artiștilor Erosul se manifestă diferit.

Ce-i drept, mi-am dat puțin ochii peste cap, nu atât la exemplele preluate din extreme diferite ale manifestării dragostei, cât la concluziile radicaliste la care a ajuns autorul pornind de la acestea. Mai departe, Süskind ajunge să vorbească despre moarte, despre Thanatos, și încearcă același lucru, să definească iubirea pentru moarte sau moartea pentru iubire folosindu-se de niște exemple cunoscute. Sunt aduse în discuție lucrări precum Suferințele tânărului Werther și opera dramatică Tristan și Isolda, cât, de asemenea, și interpretarea unei poezii scrise de Goethe în care se reflectă opinia contradictorie a acestuia în legătură cu alegerea scriitorului Heinrich von Kleist de a se sinucide împreună cu iubita sa – sau, mai degrabă, cu privire la acest concept în general. Se face așadar o paralelă bine conturată între sinuciderea personajului Werther și sinuciderea reală a lui Kleist, ambele în numele iubirii dar pornind de la premise diferite. Deși m-am hrănit cu foarte multe informații noi din spațiul literar pe parcusul cărții până în acest punct, amprenta personală a lui Süskind m-a lăsat rece de fiecare dată.

Ajungem astfel la partea finală a acestei cărți și, anume, cea în care autorul compară povestea lui Orfeu cu viața lui Isus din Nazaret, cu precădere, scena învierii lui Lazăr. De foarte puține ori am ajuns să mă enervez atât de tare la un pasaj dintr-o carte, darmite la ultimele douăzeci de pagini, cu fiecare propoziție citită. Süskind încearcă să scoată în evidență faptul că oamenii apreciază mult mai tare fapta îndrăzneață a lui Orfeu, prin care a coborât în Infern pentru a cere reînvierea iubitei sale, Euridice, pe care ulterior a pierdut-o din nou, comparativ cu felul în care Isus a creat un „event mediatic” în ceea ce-l privește pe Lazăr, asigurându-se că are mai întâi o mulțime pe care să o convingă de Adevărul dumnezeiesc. Amuzant este faptul că Süskind menționează și în cazul lui Orfeu că tocmai nevoia de a avea un public a reprezentat unul din motivele pentru care acesta și-a întors privirea, împotriva înțelegerii cu zeii, pierzând-o astfel pentru a doua oară pe iubita lui. Personal, mi s-a părut că Süskind s-a implicat cu un afect negativ mult prea puternic în cadrul acestei demonstrații, ajungând cumva la concluzia că Orfeu este mai uman decât Isus Hristos, deși nu are vreo legătură cu teza de la care a pornit. Argumentele sale din această ultimă parte mi s-au părut prin urmare ilogice și chiar inutile, pe alocuri, căci m-aș fi așteptat să se limiteze la relația Eros-Thanatos, nu să aducă o critică plină de înverșunare la adresa creștinismului și a imaginii mesianice în cadrul viziunii colective. Cred că i-au scăpat multe puncte importante din vedere, autorul axându-se pe diverse paralele și aducând tot felul de citate din Banchetul sau Phaidros, cărțile lui Platon; atunci când a venit vorba de a-și aduce propria contribuție în adevăratul sens al cuvântului, Süskind a aruncat două-trei vorbe tăioase ca pentru a închide gura târgului și a mers mai departe într-o explicație ce și-a pierdut farmecul pe drum.

Apreciez în continuare noul aport de informații extrase din cadrul acestui eseu însă pot prin aceasta afirma că cea mai interesantă parte a sa este bibliografia, căreia într-adevăr îmi doresc să-i acord importanță, față de orice alte opinii și-a mai aruncat acest autor pe ici, pe colo. Se prea poate să mai revin cândva la vreuna din lucrările sale de ficțiune, însă această carte a fost o mare dezamăgire pentru mine.