Nu cred că la cartea asta e vorba dacă-ți place sau nu, fiindcă ar fi absurd să consideri conținutul său a fi mai mult decât niște observații triste, pline de amar, față de societatea în care trăim; în schimb, se poate pune problema dacă aceasta își atinge sau nu scopul, acela de a atrage atenția asupra modului în care sunt tratați librarii din această țară pentru nivelul de muncă pe care o depun. Având în vedere succesul pe care Anca l-a atins deja până acum, cred că se poate spune că există o mică șansă de schimbare a atitudinii pe care măcar patronii librăriilor să o aibă, dacă nu și clienții.
Anca este cinică în povestirile sale, la fel ca în volumul de poezii „Sertarul cu ură„. În introducere, aflăm de greutățile prin care ea a trebuit să treacă în timpul în care a fost librar, de ordin financiar și fizic, deci, lăsând la o parte conversațiile absurde pe care le-a avut în acest timp cu diferiți clienți. Foarte puține dintre ele mi-au adus un zâmbet pe buze, fiindcă nu aș putea zâmbi când mă gândesc că există oameni care vin cu o atitudine superioară și îi comandă unui angajat ca și când ar fi sclavul său personal; așadar, m-au amuzat doar situațiile în care clientul nu a dat dovadă de o nesimțire fără limite, adică un număr foarte mic. Părerea mea este că cine poate râde pe durata întregii lecturi, nu înțelege cu adevărat despre ce se vorbește aici și că lucruri de genul se întâmplă constant, în orice domeniu în care se lucrează direct cu clienții. Umilința și frustrarea care se acumulează atunci când ești tratat astfel zile, săptămâni sau luni la rând își pot lăsa amprenta într-un mod foarte urât asupra ta, însă Anca a reușit să își verse focul prin acest hashtag (#jurnaldelibrar), mai întâi prin postările de pe Facebook și ulterior, rezultând în această carte. Este strigător la cer că inclusiv sau în special superiorii tăi de la locul de muncă perpetuează acest tip de tratament asupra unui biet angajat care, să zicem că ar putea lucra la McDonald’s fiindcă are nevoie de bani, însă a preferat să-și aleagă un domeniu de care e pasionat și anume, cărțile. Astfel sunt răsplătiți cei cu adevărat pasionați de literatură, fiind luați la mișto și întrebați dacă „ei citesc”…
Cu toate acestea, mă bucur că Anca a publicat în sfârșit această carte; țin minte că am tot bătut-o la cap să strângă toate acele postări și să le pună la un loc, pentru a le putea reciti de fiecare dată când cad în capcana de a uita că mai există și oameni complet căzuți în cap în acest univers. Dar, după cum spuneam la început, s-ar putea foarte bine ca această recenzie să rămână neînsoțită de un rating, fiindcă mă aflu în fața unui conflict interior: pe de o parte, ador faptul că Anca a decis încă o dată să-și spună povestea într-un mod original, de data aceasta prin scurte povestiri în loc de versuri, iar pe de altă parte, urăsc cu tot sufletul meu conținutul acestor povestiri și parcă uneori prefer să rămân în bula mea de aer în care societatea sunt doar oamenii cu care interacționez eu zilnic, adică oameni normali și cu bun simț, și, în special, IUBITORI DE LITERATURĂ sau care au cât de cât habar de motivul pentru care există librăriile și știu să se poarte cu un vânzător.
Atât am avut de spus despre această carte, ce ar putea foarte bine să stea la baza unei schimbări în mentalitatea comună a oamenilor; poate vor fi atrași de titlul și coperta captivante („Jurnalul unui librar nu aveț?”) exact aceiași oameni care au plecat supărați de faptul că Fluturi nu mai există pe stoc, poate că o vor citi ca pe o carte de bancuri, vor râde copios și o vor folosi pe post de suport de cană, sau, cine știe, poate chiar se vor întreba dacă nu cumva și ei s-au purtat într-un mod asemănător atunci când au intrat într-o librărie… Pentru mine, „Jurnal de librar” este doar o dovadă pură a faptului că unele existențe sunt în van și, asemenea Ancăi, mi-ar plăcea să îi tranșez ușor-ușor și să fac coperte de cărți din pielea lor.
Cristina Boncea 
Lasă un răspuns