Cristina Boncea

Din moment ce seria scrisă de Richelle Mead este cea care mi-a reaprins apetitul pentru lectură în anul 2010, am fost foarte încântată să redescopăr povestea din Academia Vampirilor prin cele trei romane grafice ce au fost publicate acum ceva vreme. Deși nu se poate spune că o mini-serie de benzi desenate poate cuprinde cu adevărat esența unei lucrări de mai mare amploare, ce în realitate s-a întins pe o serie formată din șase cărți destul de stufoase, am putut regăsi printre paginile acestui volum starea pe care am simțit-o inițial, când m-am îndrăgostit de acestea.

 Conceptul este unul foarte simplu, atât prin ilustrații cât și prin simplificarea poveștii în sine: Rose și Lissa sunt aduse înapoi la Academie, unde viața moroiului regal este în continuare pusă în primejdie. Fundalul narativ al primei părți este format din amenințarea adusă de unchiul Lissei și de lupta neîntreruptă a celei mai bune prietene ale sale pentru a fi alături de ea și a se antrena pentru a putea deveni cu adevărat gardianul ei dhampir.

Nu am putut să nu mă întreb pe măsură ce dădeam paginile dacă o persoană care nu a citit seria originală ar putea să aibă o conexiune la fel de reușită cu această poveste, având în vedere succesiunea de evenimente urmărite într-un mod foarte alert de către creatori, însă cu precădere, răspunsul meu ar fi nu.

Citind dialogurile, îmi veneau în minte reminiscențe din prima lectură a primului volum al seriei, însă, în orice caz, legătura mea cu Academia Vampirilor va fi mereu una sufletească, emoțională, deși ea prezintă și anumite calități din punct de vedere obiectiv, de ordin logic, care o fac deosebită față de celelalte serii YA/Fantasy ce au fost lansate de-a lungul timpului după aceea. Cel mai tare am apreciat dintotdeauna faptul că există mereu o explicație rațională pentru legăturile dintre personaje, chiar dacă poate acțiunile lor sunt mai degrabă bazate pe instinct și diverse alte porniri. Spre exemplu, mi se pare destul de unicat modelul de iubire interzisă dintre Rose și profesorul ei, Dimitri, căci pe lângă faptul că tipul de relație profesională dintre ei sau faptul că Rose este încă minoră la începutul poveștii îi împiedică să trăiască o poveste de iubire, acesta îi argumentează respingerea în felul următor: „amândoi vom fi gardienii Lissei iar dacă mi-aș da frâu liber sentimentelor față de tine, te-aș proteja mai întâi pe tine înaintea ei”. Această decizie de tip etic, pe care se bazează majoritatea raționamentelor din cărți și implicit, deciziile lui Rose, face din Academia Vampirilor o serie de nivel superior, din punctul meu de vedere. Pe de altă parte, mi s-a părut că Richelle a trasat evenimentele într-o înșiruire extrem de potrivită, care a condus-o la rezultatul dorit fără să scape din vedere nici elementele de romantism, suspans sau violență de pe parcurs.

Dacă v-au plăcut cărțile lui Richelle Mead, veți aprecia la fel de tare și acest roman grafic; deși nu sunt mare fană a reprezentărilor fizice ale personajelor în acest caz, pot spune că în mod categoric s-au păstrat elementele de bază ale primului volum original. Eu una mă bucur că am oportunitatea de a-mi reaminti aceste lucruri esențiale, pentru că în continuare sunt fascinată de această serie – lucru destul de necaracteristic pentru mine. Vă recomand cu căldură să-i dați o șansă oricum, căci chiar dacă nu veți dori continuarea acestui fir narativ, consider că volumul poate fi apreciat și de sine stătător, într-o oarecare măsură. Din partea mea, acest roman grafic reprezintă un motiv de nostalgie pentru care sunt recunoscătoare.