Cristina Boncea

Aceasta a fost prima carte scrisă de Amelie Nothomb pe care am citit-o și am descoperit cu stupoare, abia la final, faptul că este vorba de o lucrare de ficțiune. Dat fiind faptul că Amelie însăși este protagonista sa iar relatarea are loc la persoana I, sub forma unui jurnal, nu mi-am putut imagina că situația poate ieși din limitele normalului chiar în ultimele pagini.

În „O formă de viață” este vorba despre un schimb de scrisori între autoare și un soldat american din Bagdad care i se confesează în legătură cu obezitatea lui, solicitându-i înțelegerea și susținerea. Amelie se lasă înduioșată de poveste iar schimbul de scrisori se întinde pe o perioadă de zece luni, timp în care autoarea devine din ce în ce mai intrigată și povestește lumii întregi despre Melvin Mapple, soldatul cu care corespondează. Aici deja intervine dorința ei de a-l ajuta în vreun fel pe acest om însă chiar atunci când e pe cale să facă din chinurile sale provocate de război o operă de artă, corespondentul ei dispare în neant și nu-i mai răspunde la scrisori.

Ce s-a putut întâmpla cu acesta? Unde va duce această poveste ce începe în cel mai banal mod, printr-un schimb de scrisori dintre un cititor și o scriitoare?

Deși este un roman foarte scurt, mi-a fost suficient să citesc primele câteva pagini pentru a mă îndrăgosti de stilul sincer de scriere al lui Amelie. Toate angoasele ei și unghiurile din care privește schimbul din ce în ce mai febril de scrisori dintre ea și soldat creează o stare de tensiune molipsitoare și te face să te implici în poveste cot la cot cu ea, întrebându-te, poate, la fel ca mine, dacă ai de-a face cu o poveste reală sau una născocită. Adevărul este undeva la mijloc iar intriga acestui roman este una complet neașteptată. Finalul este poate cel mai șocant, într-un mod cât se poate de pozitiv, și ține mult mai mult de latura filosofică a conceptul romanului, decât de poveste în sine.

Amelie vrea să transmită un mesaj foarte puternic spunând povestea acestei neobișnuite corespondențe, mesaj care m-a și atras să-i dau o șansă creației sale – și nu sunt câtuși de puțin dezamăgită, ba din contra! Autoarea ajunge să se întrebe pe sine, în repetate rânduri, ce o împinge să răspundă scrisorilor primite de la oameni, pentru ca mai apoi să le nege întâlnirea față în față, considerând că realitatea este mai profundă în cuvintele scrise iar o prietenie adevărată nu necesită neapărat o conexiune fizică sau vizuală. Acesta este însă doar punctul de pornire, doar pretextul de la care Amelie a plecat pentru a construi această poveste întortocheată, foarte ușor de savurat pentru aproape orice gust. În continuare, concluzia la care ea ajunge este halucinantă și desăvârșită deopotrivă, făcându-l pe cititor să își pună poate aceeași întrebare: cât de departe ar merge pentru a fugi de sine?

Tema principală aș spune că este condiția scriitorului, întocmai cum spun și citatele de pe coperta a IV-a. „O formă de viață” este un fel de povestire în ramă, extrem de fascinantă și bine gândită, ce are un scop profund introspectiv. Acest roman a avut echilibrul perfect dintre acțiune și descriere, plasând-o pe Amelie Nothomb chiar în partea superioară a listei autorilor pe care trebuie și vreau să îi citesc din abundență și cât mai curând. Așadar, recomand cu multă căldură acest roman, mi se pare cel mai potrivit mod de a pătrunde în fascinanta lume literară creată de Amelie Nothomb.