Henry și June, din jurnalul dragostei necenzurat

Această carte face parte dintre cele care mi-au afectat profund existența până în momentul de față. Încă de la citirea descrierii și a părerilor controversate despre jurnalul lui Anais Nin am știut că voi forma o conexiune puternică, înfloritoare cu povestea ei. Spun „înfloritoare” pentru că în aceste 260 de pagini ale cărții Anais a reușit să mă convingă să-i citesc toate celelalte lucrări, cât și pe cele ale lui D.H. Lawrence și Henry Miller, față de care a nutrit la vremea respectivă puternice pasiuni. Așadar, sunt convinsă că această interacțiune a mea cu autoarea nu urmează decât să aducă și mai multe alte legături indirecte prin literatură și psihanaliză.

Deși aceasta nu este o carte de ficțiune, se poate spune că are un început și o încheiere, ca în orice altă narațiune; Anais de la începutul jurnalului nu este aceeași Anais de la final, iar întâmplările despre care scrie evoluează la rândul lor într-un mod fascinant. În anul 1931 Anais avea 28 de ani și era căsătorită cu Hugo, un bărbat care o iubea sincer și simplu și pentru care ea nutrea același tip de dragoste lipsită de dramă sau pasiune arzătoare. Deși până în acel punct din viața ei Anais își mai înșelase soțul, totul se schimbă atunci când îi cunoaște pe soții Miller: Henry și June. Mai întâi de toate, Anais își formează o pasiune pentru June, regăsindu-se parțial în ea și dorindu-și oarecum să-i asimileze trăsăturile, după care se îndrăgostește iremediabil de Henry. Partea de mijloc a jurnalului se referă la relația dintre cei doi amanți în lipsa lui June, o utopie ce urmează a fi încheiată la momentul întoarcerii sale; June deține o mare putere asupra amândurora iar Anais și Henry sunt convinși de acest lucru, niciunul dintre ei neputând renunța la căsniciile pe care le au în spate. Dacă ar putea fi vorba despre un punct culminant, acela ar fi tocmai cursul pe care relația lor urmează să îl aibă după ce June revine în poveste. Ce se va alege de dragostea lor atunci?…

Deși Henry este cel mai des menționat în scrierile sale, Anais își mai împarte dragostea și cu vărul ei, Eduardo, cu care are o lungă istorie amoroasă, destul de nefericită, cu Hugo, cu psihanalistul ei și cu alți bărbați de ocazie. Firul narativ devine inutil din acest punct și mai rămâne doar introspecția, pentru care Anais se educă din ce în ce mai bine, ajungând să-și înțeleagă pornirile și motivele pentru care nu e niciodată complet satisfăcută de cei din jur. În acest jurnal avem parte de începuturile a ceea ce sunt convinsă că a urmat să fie o mare scriitoare a timpului său, o femeie de succes care a reușit să seducă și să îmblânzească inimile multor bărbați de seamă cu care a intrat în contact. Dacă ar fi să ne luăm după tiparul său, aș zice că fiecare bărbat pe care această femeie l-a întâlnit de mai multe ori ajunge la un moment dat să se lase subjugat de bunătatea și inocența ei aparente, cât și de fiara flămândă pe care o simt cu toții în ea, dorindu-și să se lase devorați.

Anais povestește cum ea și Henry se construiesc reciproc iar ea ajunge să iasă din propria carapace, să treacă peste traumele din copilărie și să devină o femeie în adevăratul sens al cuvântului, femeia care și-a dorit dintotdeauna să fie. Pe parcursul lunilor care trec, lui Anais i se pare că a așteptat toată viața pentru acest tip de dragoste și împlinire sufletească de care are parte începând cu anul 1931 și nu mai înțelege cum de a putut duce o viață atât de anostă în trecut, comparativ cu setea de pasiune carnală și nu numai pe care o simte dintr-o dată. Ea pendulează constant între bărbații din viața ei, are dubii în privința sincerității lor dar și a propriei sincerități atunci când le vorbește sau scrie în jurnal; este o femeie care își cunoaște calitățile și defectele, își recunoaște victoriile și pierderile, dar se ridică mereu în picioare și pășește înainte cu grație spre o nouă cucerire. Spiritul ei de scriitoare este cel care o împinge mereu să caute tragedia, să pună jar pe foc, să-i ațâțe pe cei care o iubesc făcându-i geloși, rănindu-i intenționat la rândul ei, doar pentru a-și dovedi puterea. Jurnalul ei nu a fost publicat pentru ca oamenii să decidă caracterul moralității sale pentru că Anais recunoaște de la bun început că este o ființă incestuoasă, care caută să aibă parte de cât mai multe aventuri diferite, să experimenteze cu bărbați și femei, să se piardă în această lume a dezmățului doar pentru a-și reveni ulterior, pentru a scrie, pentru a se reinventa ca om. Această femeie plină de farmec a ajuns să-l inspire pe Henry să-i scrie scrisori pline de patos, cum nu mai făcuse probabil până atunci pentru nimeni, să-i dedice pasaje din cărțile lui și să fie pe veci înrobit de iubirea dintre ei. Această legătură dintre cei doi scriitori este una dintre cele mai fascinante despre care am citit vreodată, cea la care poate orice scriitor aspiră în secret, ca un fel de „paradis interzis”.

Fascinația pe care Anais a exercitat-o asupra celorlalți mi s-a aplicat și mie de la bun început; m-am regăsit complet în fiecare cuvânt al ei, în fiecare greșeală sau lacrimă, în fiecare autoînvinuire și autoflagerare, în fiecare temere a sa. Atunci când Allendy o psihanaliza, expunându-i cu claritate legăturile dintre trecutul, gândurile ei și acțiunile pe care instinctul său o împingea să le facă, mă simțeam eu însămi psihanalizată, ajungând astfel să mă înțeleg mai bine pe mine. Deși nu cred în reîncarnare, sufletul meu și al lui Anais trebuie să se fi întâlnit sau urmează să se întâlnească undeva în acest Univers, căci altfel nu pot să-mi explic aceste imense similitudini dintre noi două. Am evoluat odată cu Anais, mi-am înfruntat temerile odată cu ea și abia aștept să văd încotro au dus-o pașii ulterior, după ce a învățat în sfârșit să meargă cu adevărat.

Finalul este oarecum sfâșietor dar perfect de așteptat după toate analizele făcute de Anais pe parcursul relației sale extraconjugale cu Henry Miller; bărbatul pe care ea l-a întreținut financiar, l-a ajutat să-și editeze cartea și l-a satisfăcut din toate punctele de vedere urma să fie revendicat de soția lui care în secret îl acuza de aceleași lucruri pe care el i le reproșa ei, în special către Anais. Povestea lor rămâne însă nemuritoare atât prin autenticitate cât și prin faptul că aceste cuvinte au supraviețuit timpului, că au ajuns să fie citite și aproape o sută de ani mai târziu și vor mai continua să inspire scriitorii sau oamenii de rând să le ofere inimilor lor lucrurile de care au nevoie, fără să se ferească de normele sociale. Poate că mulți care îi voi citi jurnalul vor considera că Anais a fost pur și simplu lipsită de judecată, o femeie naivă, ușor de manipulat, însă exact asta au crezut și bărbații care i-au căzut în capcană, țineți minte acest aspect. Pentru mine, „Henry și June” rămâne o comoară pe care am descoperit-o exact la timp, care m-a propulsat într-o lume a descoperirii de sine și aprecierii față de adevăratele minți geniale ale umanității. Nicio altă carte, cu atât mai puțin una non-fictivă, nu m-a făcut să mă simt atât de integrată în poveste, trup și suflet lângă protagonist (sau autor în cazul acesta), iar pentru asta are toată recunoștința mea.