Vegetariana, recenzie

De multă vreme – sau poate că niciodată până acum – nu am mai citit o carte atât de supraapreciată. Mi-ar fi foarte greu să găsesc ceva ce mi-a plăcut la Vegetariana, în afară de stilul de scriere al autoarei, foarte ușor de parcurs și pe care l-am asemănat cu cel al lui Haruki Murakami, datorită realismului magic și atmosferei generale.

În principiu este vorba despre Yeong-hye, o femeie tânără și căsătorită care se hotărăște să renunțe la produsele de origine animală datorită unor vise care i se tot repetă noaptea în minte. Prima parte a romanului este povestită din perspectiva soțului ei, care este primul martor al acestei transformări bruște a femeii. În celelalte două părți ale romanului sunt expuse viziunea cumnatului ei și a surorii ei, In-hye. După cum spune și descrierea de pe spatele romanului, firul narativ se învârte în jurul reacțiilor familiei lui Yeong-hye la decizia ei, la felul cum ajunge să scadă în greutate și să devină din ce în ce mai închisă în sine. Până la finalul romanului, această boală evoluează și atinge un rezultat foarte ușor de prezis.

De la această poveste și până a compara cartea cu stilul lui Kafka sau a o plasa în problemele feminismului actual, ca și când ar fi o carte de bază prin subiectul abordat de autoare, mi se pare o cale extrem de lungă. Din punctul meu de vedere, nu am reușit să regăsesc nimic mai profund decât ceea ce pare a fi la prima vedere: atât Yeong-hye cât și sora ei, In-hye, sunt niște femei nemulțumite cu direcția în care viața lor a mers și își doresc să evadeze cumva din acest coșmar creat de ele însele, măritându-se cu niște bărbați care nu le iubesc și căzând din ce în ce mai adânc în capcana sedentarismului. Cred că cel mai mare conflict interior care mă oprește din a putea aprecia această carte în modul în care mulți alți oameni o fac este faptul că eu nu simt pic de milă față de acest gen de oameni în viața reală – sentiment pe care pare că autoarea a mizat în scrierea acestei cărți și construirea firului narativ în modul în care a făcut-o.

Se presupune că stările prin care ajunge protagonista să treacă sunt o metaforă pentru femeile care se simt închise în propriul corp datorită responsabilităților și vieții familiale pe care le au; au existat scene în care, într-adevăr, misoginismul și barbarismul specific bărbătesc și-au făcut simțite prezența, datorită faptului că nu au putut percepe că „femeile pot face ce vor cu corpul lor” însă modul în care Han Kang a decis să expună acest lucru mi se pare de-a dreptul ridicol. Lucrul care mă deranjează cel mai tare la mesajul sugerat de Vegetariana este faptul că, deși aceste femei sunt perfect libere să ia propriile decizii și nu sunt în mod real obstrucționate de nimic, înafară de stigmele sociale, ele în continuare se auto-victimizează (sau mă rog, cel puțin personajul ale cărui gânduri mai ajungem să le și auzim pe o porțiune mai mare a romanului) și nu pot găsi o cale de scăpare, ca și când ar fi ținute literalmente într-o închisoare. De la stadiul inițial al lui Yeong-hye până la starea sa de la finalul romanului nimic nu se întâmplă conform unei logici sănătoase, ci autoarea ne pune pur și simplu în față drama unei nebune fără cauză; acest lucru ar fi în regulă dacă Vegetariana nu s-ar vrea a fi vreo lucrare filosofică cu înțelesuri ascunse și profunde, nu doar o biografie a unei bolnave psihic oarecare.

Se prea poate ca mediatizarea să fie problema cea mai mare a acestui roman, însă lipsit de esența sa așa-zis feministă, Vegetariana rămâne dezbrăcată, lipsită de orice esență sau sens, rămâne doar o poveste extrem de simplă și tristă, cum sunt multe alte sute și mii de povești, care nu transmite decât, cel mult, un semnal de alarmă către fetele tinere: luați-vă viața în piept și urmați doar propriile reguli, nu pe cele ale bărbaților de lângă voi sau ale societății. Acest roman a fost o dezamăgire totală pentru mine și nu-l recomand nici măcar pentru a fi citit din plictiseală. Singura sa premisă reală, pe care autoarea o tot repetă, este următoarea întrebare: ce s-ar fi putut întâmpla ca protagonista să nu ajungă în starea ei finală? Însă, atunci când întrebarea este atât de intrigantă, potrivit ar fi ca și răspunsul să fie pe măsură – pentru mine nu a fost.