Arhive lunare: Septembrie 2017

O stea îndepărtată, recenzie

img_7457

O stea îndepărată este prima carte pe care am citit-o de la Roberto Bolano, fiind atrasă de geniul și violența din lucrările despre care am auzit. Încă de la primele cuvinte mi-am dat seama că există o compatibilitate între mine și autor, care probabil mă va obseda la un moment dat.

În acest scurt roman este urmărită evoluția, dacă se poate spune așa, unui criminal în serie. Începându-și povestea prin a fi un poet ca oricare altul, chiar mediocru, și participând la diverse ateliere de creație, Carlos Wieder își face simțită prezența abia după ce versurile sale iau forma fumului de pe cer iar acesta se alătură Forțelor Aeriene. În curând însă, caracterul macabru al artei sale este revelat sub forma unor fotografii ale victimelor pe care le-a ucis în mod misterios, fără ca cineva să-l fi suspectat vreodată. Romanul este însă povestit prin ochii unui alt poet, fost coleg de atelier cu Carlos, care pe parcursul acțiunii apare sub diferite alte nume. Împreună cu un prieten, care l-a rândul său l-a cunoscut pe Carlos înainte ca acesta să devină celebru și un detectiv particular, scopul este acela de a-l descoperi pe criminal chiar și la douăzeci de ani după înfăptuirea crimelor, urmându-i traseul prin lume, având un fundal politic destul de îngrijorător în țara sa natală – Chile.

Finalul este poate cel mai dureros dintre toate violențele expuse în acest roman, după toate crimele înfăptuite cu sânge rece și oamenii care au fost arestați pe nedrept din cauza credințelor politice sau a bănuielilor. Este imposibil să nu empatizezi cu protagonistul, care se uită constant în urmă la viața lui dinainte de a fugi din țară, din tinerețe, și se întreabă cum s-a ajuns în stadiul respectiv. Explozia este mai degrabă de natură interioară, căci senzația cu care rămâi este aceea de neputință – neputința de a te împotrivi unui sistem, neputința de a fi complet în controlul vieții tale, neputința de a putea opri violența dinainte să se întâmple sau a demasca un răufăcător la vremea potrivită.

Corespondența personajului-narator cu Bibiano este în mare parte cea care revelează aspectele importante ale traiectoriei lui Carlos, localizându-l astfel după similitudinile dintre textele publicate în diverse reviste literare din jurul lumii sub pseudonime diferite. Întreaga muncă de cercetare este făcută cu o pasiune aprinsă, poate din dorința de afirmare sau pur și simplu pentru a ști că nu a rămas impasibil la groaznicele crime pe care nimeni nu a putut să le prevadă. Se pare că amintirile din a doua decadă de viață a acestor doi prieteni îi urmăresc pe tot parcursul ei, oriunde s-ar afla, reușind astfel să descopere din ce în ce mai multe lucruri precum alte victime ale lui Carlos sau povești despre scriitorii cu care a intrat în contact. Fundalul este unul oarecum infernal, având de a face cu lumea artei, combinată cu politică și multe secrete ascunse de ochii celor neinițiați, Roberto dorindu-și poate să puncteze diferențele de perspectivă dintre cei care doar privesc din exterior, neștiind ce să creadă, și cei care înțeleg mult prea bine, dar sunt la fel de neputincioși.

Prin această lungă cercetare în care constă romanul, protagonistul face diverse comentarii pertinente și obiective la adresa destinelor compatrioților săi, decăzând din stadiul unui student cu tot viitorul în față la un simplu om de rând care-și duce traiul de pe-o zi pe alta. Momentul în care detectivul Romero este introdus în poveste este probabil mult prea întârziat pentru a mai putea altera realitatea în care s-a scufundat personajul principal. În final, atunci când acesta trebuie să-și înfrunte trecutul și pe omul care i-a omorât femeia îndrăgită, poate chiar curmându-i șansele la o viață mai bună, singura senzație vie rămasă în el este teama. O stea îndepărtată este o poveste despre trecut, despre durere, vărsare de sânge și lucrurile incontrolabile care ne schimbă definitiv viața. Toți cei care pornesc în căutarea lui Carlos se supun unui scop sau unui alt om, alergând după o fantomă despre care știu că trebuie pedepsită, fără a putea repara în vreun fel răul pe care l-a cauzat. Odată cu urmărirea lui, personajele se urmăresc într-un fel pe ele însele, proiectându-și nefericirea în succesul zdrobitor și poate chiar nemeritat al unui om pe care nu l-au cunoscut niciodată de aproape, cu adevărat.

Romanul este rece, fără să vorbească despre emoții precum dragostea sau mila; Bolano a spus lucrurile pe față prin această poveste, arătându-ne că sunt lucruri în jurul cărora ne învârtim mereu, fără să le putem atinge vreodată. O stea îndepărată se referă tocmai la distanța dintre adevăr și minciună, dintre artă și o viață banală, dintre oameni care au fost meniți să facă lucruri diferite – bătălia dintre bine și rău. Universul este unul poluat de gri, de războaie, de lipsa de echilibru a lumii. Ce ar trebui să facem pentru a atinge acea stea la timp, înainte ca totul să se năruie în jurul nostru? Și cine are atâta putere încât să o facă? Aceste teme de gândire au fost abordate într-un stil extrem de original, care se întipărește adânc în mintea cititorului.

4

Anunțuri
Categorii: cărți | Etichete: | 2 comentarii

Holy Cow, recenzie

img_7190

Mi-am dorit să citesc această carte datorită rolului jucat de actor în serialul Californication, care mi-a plăcut foarte tare. Mă așteptam să găsesc de un roman tip pamflet, plin de umor și care, eventual, să fie o satiră socială. Deși toate aceste elemente se regăsesc în Holy cow, trebuie să recunosc că la final am fost dezamăgită de poveste.

Protagonista noastră este o vacă ce își duce liniștită traiul la o fermă din Statele Unite până într-o zi când află că oamenii nu iubesc animalele așa cum a crezut ea întreaga viață. Declicul este provocat de dorința ei de evadare, de cunoaștere a lumii și pornește alături de alți doi prieteni de la fermă – un curcan și un porc – în căutarea dreptății și a adevărului, încercând mai multe destinații de călătorie: Turcia, Israel și India, unde ei cred că vor fi tratați cu egalitate față de oameni.  

Romanul de debut a lui David este comparat însuși de narator cu altele precum Babe, Ferma animalelor sau Pânza lui Charlotte; părerea mea personală este însă că Holy Cow nu se ridică în niciun caz la profunzimea acestora. Cel mai interesant lucru la acest roman este conștiența de sine a lui Elsie, protagonista, care vorbește în numele „scriitaurului”, adică a autorului. Avem parte de secvențe în care Elsie discută cu editoarea sa iar mai apoi direct cu cititorul; David este conștient la rândul său de faptul că acest roman nu este decât o altă încercare de a scoate în evidență defectele rasei umane și a supremației de care aceasta dă dovadă față de alte specii – așadar, nu a abordat o temă originală. Există de asemenea și foarte multe replici ironice pe parcursul acțiunii, schimbate în special între curcan și porc, care mai adaugă puțină sare și piper acestei cărți. La final, ni se oferă însăși explicația autorului, motivul pentru care a decis să publice acest roman. Deși avem parte de foarte multă sinceritate atât din partea lui Elsie, cât și din partea lui David, scurta poveste a celor trei prieteni din regnul animal nu a reușit să mă convingă cu adevărat de mesajul pe care ar fi vrut să-l transmită, cel al egalității între specii.

Cred că Holy Cow ar mai putea fi văzut și ca o încurajare spre vegetarianism, însă cel mai mult iese în evidență caracterul laic al acceptării condiției de sine, fără a te considera de la început superior altora datorită condițiilor de trai și a mediului în care ai crescut. Există, desigur, și menționări socio-politice, foarte multe simboluri hollywoodiene și așa mai departe, deci se poate spune că personalitatea lui Hank Moody, personajul jucat de David Duchovny în serialul Californication, e reușit în oarecare măsură să se integreze în atmosfera acestui roman. Pentru mine, însă, rămâne doar o încercare a oricărui alt scriitor de a pune pe hârtie propria viziune despre „cum ar trebui să funcționeze lumea”, fără a face din David un scriitor cu adevărat sclipitor, deși există potențial. Acestea fiind spuse, mi-aș dori să mai citesc și celelalte romane ale sale, însă Holy Cow rămâne pentru mine doar o delectare de moment, o lectură scurtă, după care nu rămâi cu prea multe – înafară de un sentiment de vinovăție, poate.

2

Categorii: cărți | Etichete: | 1 comentariu

O formă de viață, recenzie

img_7064

Aceasta a fost prima carte scrisă de Amelie Nothomb pe care am citit-o și am descoperit cu stupoare, abia la final, faptul că este vorba de o lucrare de ficțiune. Dat fiind faptul că Amelie însăși este protagonista sa iar relatarea are loc la persoana I, sub forma unui jurnal, nu mi-am putut imagina că situația poate ieși din limitele normalului chiar în ultimele pagini.

În „O formă de viață” este vorba despre un schimb de scrisori între autoare și un soldat american din Bagdad care i se confesează în legătură cu obezitatea lui, solicitându-i înțelegerea și susținerea. Amelie se lasă înduioșată de poveste iar schimbul de scrisori se întinde pe o perioadă de zece luni, timp în care autoarea devine din ce în ce mai intrigată și povestește lumii întregi despre Melvin Mapple, soldatul cu care corespondează. Aici deja intervine dorința ei de a-l ajuta în vreun fel pe acest om însă chiar atunci când e pe cale să facă din chinurile sale provocate de război o operă de artă, corespondentul ei dispare în neant și nu-i mai răspunde la scrisori.

Ce s-a putut întâmpla cu acesta? Unde va duce această poveste ce începe în cel mai banal mod, printr-un schimb de scrisori dintre un cititor și o scriitoare?

Deși este un roman foarte scurt, mi-a fost suficient să citesc primele câteva pagini pentru a mă îndrăgosti de stilul sincer de scriere al lui Amelie. Toate angoasele ei și unghiurile din care privește schimbul din ce în ce mai febril de scrisori dintre ea și soldat creează o stare de tensiune molipsitoare și te face să te implici în poveste cot la cot cu ea, întrebându-te, poate, la fel ca mine, dacă ai de-a face cu o poveste reală sau una născocită. Adevărul este undeva la mijloc iar intriga acestui roman este una complet neașteptată. Finalul este poate cel mai șocant, într-un mod cât se poate de pozitiv, și ține mult mai mult de latura filosofică a conceptul romanului, decât de poveste în sine.

Amelie vrea să transmită un mesaj foarte puternic spunând povestea acestei neobișnuite corespondențe, mesaj care m-a și atras să-i dau o șansă creației sale – și nu sunt câtuși de puțin dezamăgită, ba din contra! Autoarea ajunge să se întrebe pe sine, în repetate rânduri, ce o împinge să răspundă scrisorilor primite de la oameni, pentru ca mai apoi să le nege întâlnirea față în față, considerând că realitatea este mai profundă în cuvintele scrise iar o prietenie adevărată nu necesită neapărat o conexiune fizică sau vizuală. Acesta este însă doar punctul de pornire, doar pretextul de la care Amelie a plecat pentru a construi această poveste întortocheată, foarte ușor de savurat pentru aproape orice gust. În continuare, concluzia la care ea ajunge este halucinantă și desăvârșită deopotrivă, făcându-l pe cititor să își pună poate aceeași întrebare: cât de departe ar merge pentru a fugi de sine?

Tema principală aș spune că este condiția scriitorului, întocmai cum spun și citatele de pe coperta a IV-a. „O formă de viață” este un fel de povestire în ramă, extrem de fascinantă și bine gândită, ce are un scop profund introspectiv. Acest roman a avut echilibrul perfect dintre acțiune și descriere, plasând-o pe Amelie Nothomb chiar în partea superioară a listei autorilor pe care trebuie și vreau să îi citesc din abundență și cât mai curând. Așadar, recomand cu multă căldură acest roman, mi se pare cel mai potrivit mod de a pătrunde în fascinanta lume literară creată de Amelie Nothomb.

4

Categorii: cărți | Etichete: | 1 comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: